astazi dumnezeu vrea ca tu sa stii...

… că ciclurile vieţii sunt nesfârşite – şi întotdeauna te susţin, căci viaţa este un proces care susţine Viaţa însăşi. Atunci când lucrurile par să se îndepărteze de tine, mişcându-se în altă direcţie, uşi care se închid, oportunităţi ratate, aminteşte-ţi că toate lucrurile sunt ciclice – incluzând viaţa însăşi. Ceea ce experimentezi este temporar – indiferent că este “bine” sau “rău”. Aşa că încetează să o mai numeşti într-un fel sau altul şi îmbrăţisează experienţa A Ceea Ce Se Întâmplă Acum. Astfel vei putea să treci prin ea mult mai uşor şi mai liniştit. Şi într-o bună zi, o să consideri că Totul a fost “bine”.
Cu dragoste, prietenul tău, Neale Donald Walsch ~ www.humanitysteam.ro

lectii peste timp

" REALITATEA NU ESTE UN VIS

"Un vis este o realitate care încă nu există în lumea materială.
Un vis transcede timpul şi spaţiul dar toţi cei care visează trăiesc
asemenea realităţi. Binecuvântaţi sunt cei cărora visul - realitate
devine manifestare.
Eu sunt o fiinţă binecuvântatã. Aşa să fie”.
Ramtha

RIDICÂNDU-MĂ DIN MORMÂNTUL ANTICHITĂŢII CĂ SĂ VĂ ADUC ADEVĂRUL

Să nu renunţaţi niciodată la visurile voastre - niciodată. Niciodată. Vreau să vă spun o poveste. Iată ce vreau să înţelegeţi : pentru ca cineva să fie întreg, să poată evolua, sã fie puternic - puternic, trebuie sã renunţe complet la trecut - să fie liber de trecutul său.
Să fie liber de urmăritor –( este vorba de călăreţii negrii din adîncurile pământului din cartea "Lordul inelelor" - "The Lordof of the Rings " de J.R.R. Tolkien. Ramtha spune că toată povestea ar putea fi adevărată), de duhul morţi, care este în voi şi vă produce atâta tulburare şi nefericire. Şi atunci se produce în corp o adevărată vindecare de boli, o adevă¬rată schimbare a vieţii şi longevitate.
Vreau să ştiţi că fiecare celulă din corpul vostru a fost făcutã să trăiască veşnic. Este capabilă să se regenereze la cea mai tânără, înfloritoare formă şi să rămînă aşa un timp infi¬nit. Dar o persoană a cărei viaţă suferă - suferinţă personală, furie, tristeţe - trăind cu teama că cineva va ghici ce se înfimplă cu ea, trăind cu teama că cineva poate şti viaţa sa, că cine¬va va şti că minte, trebuind să trăiască fiecare zi cu ipocrizie, îşi îmbătrâneşte corpul chiar mai repede. Da, aşa este.
Gândiţi-vă, când ne cunoaştem trecutul, suntem eliberaţi de timpul trecut, nu mai este un mister şi nici nu ne-a fost ascuns de organizaţii politice, religioase sau socio culturale. Aşa este cu advărat.
Eu sunt o fiinţă în afara timpului. Cu adevărat. Cuvintele pe care le folosesc sunt alese ca să vă stimuleze, să le înţelegeţi şi nu sunt sofisticate de loc, căci dacă v-aş fi vorbit în limba mea, nu aţi fi înţeles nimic.
Sunt un străin în cel mai adevărat sens al cuvîntului.
În viaţa mea, am fost înalt de peste şapte picioare (un picior = 30 cm). Culoarea pielii mele este ca scorţişoa¬ra, am ochii foarte negri şi părul este foarte lung şi negru. Am fost considerat incorect din punct de vedere politic. Oamenii mei au fost foarte albi. Au fost oameni aurii cu păr de culoarea cuprului şi ochi roşii, cu gura roz pe feţe pale, sau cu ochi albaştri ca gheaţa, gura foarte subţire şi păr alb ca zăpada.
Oamenii mei au fost negri ca noaptea, foarte înalţi şi frumoşi. Ei erau ionieni. Oamenii mei au fost oamenii roşii din Atlantida. Ei sunt pieile roşii de astăzi, care atunci au avut totul, iar acum sunt reduşi la pescuit şi jocuri de noroc. Nu vă place asta ? Mie nu prea îmi pasă. Ştiţi de ce ? Pentru că dacă acum este timpul când eşti piele roşie, ai fost ionian, ai fost egiptean, sau atlant, ai trăit milioane de ani şi de alte vieţi. De ce ar trebui să faci un precedent din aceasta viaţă ?
Ştiţi, Ramtha înseamnă Ram care a coborit din munţi într-o teribilă zi. Aşa mă sărbăto¬resc indienii, sărbătoarea lor este "Ziua teribila a lui Ram " (Ramlha este socotit a fi un Zeu indian )
În vechiul Egipt există un bulevard dedicat lui Ram, marele cuceritor, bulevard care a dăinuit zece mii de ani după ce am plecat de pe acest târîm (drumul a fost construit cam prin anul 18.000 î.e.n. şi a fost folosit pînă în anul 10000 î.e.n.). Şi ei credeau că oricine merge pe acel bulevard putea stăpîni vîntul - asta este mitologie.
Dacă găsiti un bazorelief sau pictură a unui ram (ramul este un fel de berbec cu coarnele răsucite de două-trei ori), cumpărati-le.
Ziua Teribilă a lui Ram nu este pomenită în biblie, dar este în texte foarte vechi.
Şi iată ce vreau să vă spun despre religie. Nici o religie nu acceptă să vorbească despre timpul în care am trăit eu, pentru ca era timpul Dumnezeilor, înaite de venirea lui Jehova. Daca Jehova ar fi venit în timpurile mele, nu ar fi avut nici o şansă, dar el a apărut în tim¬pul marilor schimbări de pe Pământ - când fiinţele umane deveneau sclavii Zeilor, servanţii lor. Marea inteligenţă dispăruse, adică a dispărut amintirea Zeilor şi a ceea ce ei erau – adică supraoamenii.
Asta sunteţi voi astăzi în corpurile pe care voi le-aţi ales, sunteţi Dumnezei, nu Homo erectus, Dumnezei cu genetică ce v-a fost data acum 40.000 de ani şi acum 450000 de ani.
De ce aţi ales acest corp ? Pentru că sunteţi gata să folosiţi acest mare creier şi sunteţi gata să transcedeţi superstiţiile.
Sunteţi Dumnezei ? O, da ! Dar ce puteţi spune despre voi înşivă, dacă încă mai trăiţi cu vinovaţii sub regimul vostru religios.?
Aceasta nu este comportare de Dumnezeu, ci de sclav.
Voi să ascultaţi de primul Dumnezeu, care a trăit înaintea lui Moise şi a lui Abraham, care a înţeles ce trebuie să facă ca să ascensioneze, un Lemurian.
Cei care au venit de dincolo de Steaua de Nord, sunt giganţii îngropaţi în mit şi care într-o bună zi se vor ridica din nou.
Eu sunt un gigant ridicat din mormântul antichităţii, că să vă aduc adevărul care va duce lumea la haos, adică răsturnarea valorilor spirituale, sociale şi religioase de acum şi va crea o noua paradigmã cu care omenirea va serba istoria ei spirituală. Vom vorbi despre rădăcinile voastre şi ce v-a adus unde sunteţi şi am să va răspund la întrebări. Dar voi să ascultaţi cu atentie, căci ce veţi auzi, fie că vă place sau, nu există şi a existat. Şi nu există alta sursă pe acest plan şi în acest timp care să vă dea aceste informaţii
De ce ? Pentru că nimeni nu a ajuns să vadă sau să ştie încă.

LECŢII DINTR-UN TIMP FOARTE VECHI

Înainte de a marge mai departe, vreau să vă vorbesc, în seara aceasta, despre viaţa voastră spirituală. Şi este o seara potrivită pentru aceasta, pentru că, dupa cum a fost profeţia, în aceastã decadă am avut o eclipsă de soare (textul este de la o seara cu Ramtha din 1990) şi am avut o eclipsă totală de lunã.
Profetia este aceasta :" In ultimele zile va fi un nou cer şi va fi un nou Pãmânt."
Şi aceste evenimente cosmice sunt prevăzute de adevăraţi profeţi, care au văzut schimbarile, acestor timpuri ce urmau să vină.
Acele entităţi au ştiut că atunci cînd "Încântatoarea" (luna) va fi umbrită de iubitul ei, ea va deveni o nouă fiinţă. Aşa au gândit ei.
Iar cînd soarele în bătrâneţea lui, a murit şi s-a renăscut în propria eclipsã a fost perceput că intrare într-un uter ciclic şi apoi renaşterea cu un nou destin. Aceste evenimente i-au fãcut să considere că va apare un nou cer, ceea ce cu certitudine este acum. S-a împlinit. Şi cu certitudine va fi un nou Pământ, spre împlinire.
Trebuie să ştiţi că în timpul vieţii mele, cosmosul şi planul terestrial, arătau foarte diferit de cum sunt acum, iar forţele dinamice dintre două luni în relaţie cu Pamîntul, au creat un mediu foarte diferit de cel de astăzi, deşi insensibilitatea omului faţă de naturã şi faţă de propria umanitate, a creat chiar în acele timpuri, o foarte nefericitã condiţie, care aproape că a dus la ceea ce se cheamă "purificarea" întregii lumi.
Vedeţi voi, era în care eu am trăit, nãscut din oameni foarte spirituali, a căror linie vine de dincolo de Steaua de Nord, pe care ei nu o puteau vedea, a fost o eră foarte spirituală. Povestea acelor timpuri s-a păstrat în folclor şi prin hărţile desenate în lăcaşurile lor din măruntaiele munţilor, hărţi de stele, care cuprindeau aventura liniei mele de strămoşi pînã ce au ajuns la acest sistem stelar cu soare galben şi povestea colonizării lor aici.
În vremea cînd m-am născut eu, Pâmântul era acoperit cu o patura groasã de nori, ca şi cum ar fi fost într-un uter de apă, exact ca şi planeta pe care voi o numiţi astăzi Venus. Ea este într-un uter de apã.
Şi în acele timpuri, veneau aici, oameni din diverse părţi ale vastului spaţiu. Şi în vremurile mele, oamenii nu văzuseră soarele, a cărui raze nu treceau prin pătura de nori Noi vedeam lumina ca şi atunci cînd te duci pe fundul unui lac şi nu poţi vedea sursa de lumină, ci doar lumina difuzată de aceasta prin apă.
Deci, în acele zile glorioase, razele lui Ra erau difuzate prin nori, noi nu vedeam soarele şi nici stelele sau lunile, le zăream doar ca printr-un văl gros. Şi când lunile erau pe cer în acelaşi timp şi priveam prin văl, vedeam lumina difuzată de două puncte diferite, doua surse diferite, la orizont.
Asta se întîmpla cu oamenii de rând, care nu puteau trece dincolo de pătura de nori ca să privească minunatul Pâmânt/copil în noul sau uter, căci el a mai fost în alte utere, dar înainte de timpul meu intrase în noul uter şi fusese purificat pentru a fi nasut din nou.
Dar în timpul vieţii mele a fost o neînţelegere mare, cu un foarte puternic popor, şi ei aveau o tehnologie grandioasă, cu care au sfâşiat acel val al timpurilor mele.
Iar cînd vălul a fost sfâşiat şi deschis, toate apele s-au condensat dintr-o dată şi au venit ploi şi ierni şi gheaţă.
Şi multe minunate creaturi ce trăiseră pînă atunci într-un climat temperat pe uriaşe întinderi pe pămînt, nu erau pregătite pentru soarele care venea direct şi nici pentru gheţurile care apăruseră, au pierit. Le-am văzut pierind în timpul viţii mele.
Astăzi multe din oasele lor, acelor creaturi exotice, tulbură pe oamenii voştri de stiinţă, căci nu se poate ca flora, fauna, animalele sau insectele de acest fel să fi putut trai fn condiţii de climă a locurilor unde au fost găsite. Dar ei nu înţeleg că nu a fost vorba de o schimbare a polilor (o schimbare a ecuatorului cu polii)) pământului. Ei nu pot înţelege cum a arătat pământul atunci, că era ca Venus şi că sub aşa un strat de nori nu putea fi gheaţă. Dar cînd acoperişul de nori a fost rupt şi a fost lumină solarã directă şi radiaţii solareş apa care era departe de lumina directă a soarelui a îngheţat. Acum era iarna care prinsese chiar pe cei mai mari mamuţi, creaturi uriaşe, au fost prinse de gheţuri într-o singură
după-amiază. S-a întâmplat în vremurile mele, nu lOOOO de ani sau 15000 de ani in urmă, s-a întîmplat în timpul vieţii mele.
Ce se întlmplă cu tehnicile de datare cu carbon? Datarea cu carbon este efectivă numai dacă avem radiaţie solară. Dar dacă ceva este vechi de peste 35000 de ani, atunci avem o mică problemă cu datarea cu carbon. Cîţi dintre voi înţelegeţi asta?
Deci, în timpurile mele, oameni nepăsători dar foarte inteligenţi, războindu-se unii cu alţii, încercînd sã ţină bestiile (dinozaurii) la distanta cu lasere fierbinţi şi drepte, au rupt bariera de nori şi au cauzat mari deluvii. Străbunii mei ştiau ca se va întîmpla aşa, ca fusese scris să fie aşa. Şi eu am supravieţuit numai fiindcă mama mea, împreunã cu multi alţi pelegrini din ceea ce se chema Lemuria, am trecut prin mlaştinile pe care voi le numiţi acum Pacific, spre ceea ce se cheamă istm şi care sunt mlaştinile Mexicului si Yucatan, unde erau numai păduri în apă, spre pământurile Onaiului (portul cel mai important din sudul Atlantidei). Şi am suprevieţuit distru¬gerii ţarii noastre.
Soarele intrase în anul lui Ram (chinezii numesc berbecul ram), şi era strălu¬citor şi minunat. Şi au venit ploile şi a venit îngheţul vârfurilor munţilor care se as¬cundeau în ceaţa norilor, au fost acoperite cu haine albe de zăpadă. Acestea au fost timpurile în care am trăit şi puţini au fost pregătiţi pentru schimbarea temperaturii. Şi de aceea foarte mulţi oameni au pierit. Oamenii comuni au pierit. Acum, am avut căderea tehnologiei, pentru că a căzut civilizaţia tehnologiei. Iar fraţii lor mai vîrstnici au părăsit luna şi s-au dus pe planeta roşie, la bazele lor de acolo şi i-au lăsat pe verii lor să se lupte singuri aici jos. Şi cu căderea tehnologiei a fost ridicarea barbarilor, şi acelea au fost vremurile mele.
Mărşăluiam în grupul meu de oameni şi în urma noastră pamântul se surpa, marşăluiam spre ceea ce se cheamă nord, trecînd peste pămînturi care acum nu mai există, privind ceea ce se cheamă liniştite râuri odată, umplîndu-se cu apă care venea din cer şi acoperea pamînturile care nu s-au scufundat. Au fost înnecate de ape, în jurul pămîntului. Le-am văzut venind şi plecând. Şi am văzut locuri înalte, unde noi am supravieţuit. Şi am văzut împreună cu poporul meu prima apariţie a soarelui aici pe Tera şi m-a cuprins încântarea care mai ţine şi acum. Şi pot sa-l descriu ca nimeni altcineva, doar ca oamenii din poporul meu. Şi pot descrie frumuseţea celor două luni ca nimeni altul, pentru ca ele şi stelele erau minuni de proporţii măreţe. Şi cine ar fi crezut ca acesta va fi fundalul, pentru veşnicie. Numai cineva care l-a contemplat şi s-a minunat. Aceasta a fost aventura din timpurile pe care le ştiu.
A fost şi supravieţuire în acele timpuri. A fost supravieţuire pentru că natura păstrează ceea ce este în rezonanţă cu ea. Natura nu păstrează ceea ce nu este în ordinea ei, ceea ce ne aduce înapoi la seara aceasta şi la eclipsa de lună. Este un nou cer care se manifestă acum la sfârşitul acestui secol. Este un cer nou. Aşa cum vechii clarvăzători au văzut, aşa cum în vremurile mele am fost martor şi partaş, aşa şi voi veţi deveni părtaşi la schimbările dramatice, cele mai dramatice care vor veni din fundalul veşniciei.
Vor fi cele mai dramatice douăsprezece zile de lumină şi extremă emoţie. Dar cum va fi noul pământ? Noul pamânt va fi ocupat de entităţi care vor avea puterea să treacă dincolo de timp. Numai acele entităţi vor fi păstrate. Aceasta sună relativ metafizic şi simplu, dar nu este de loc aşa. Cei care vor trai în acele timpuri, vor fi cei care pot trece peste podul timpului, cei care au capacitatea de a se implanta singuri acolo, vor fi în acele timpuri. Cei care îşi văd viitorul atacat de monştri, nu vor fi.
Deci, numele meu este Ramtha Cel Iluminat, aşa am fost numit în vremea mea şi îmi amintesc şi acum. Chiar şi egiptenii mă ţin minte, şi perşii, toate culturile antice, pentru că oamenii mei au fost sămânţa tuturor raselor. Şi ei au dus legea noastră peste tot unde s-au asezat, pentru că eu am fost un punct de referinţă al istoriei, dintr-un timp, nu numai de schimbări cataclismice, dar de cădere a aroganţei şi mîndriei, de început al barbarismului şi ceea ce se numeşte finala iluminare, adevă¬rata iluminate."

sursa: RAMTHA
REFLECŢIILE UNUI MAESTRU
DESPRE
ISTORIA UMANITĂŢII

DEMIURGUL MODEST

Prezent în multe basme şi poveşti, ariciul, ca personaj, ascunde de fapt mistere mult mai vechi, fiind regăsit în numeroase mituri şi legende cosmogonice. Ocupând un loc de seamă în mitologia persană, ariciul apare şi în tradiţiile popoarelor turcice din Asia Centrală.

Pentru buriaţi, ariciul este născocitorul focului şi sfătuitor al oamenilor care, ascultând de el, redesoperă Soarele şi Luna. Tot el este şi responsabil de inventarea agriculturii, fiind aşadar un important erou civilizator.
În multe culturi indo-europene, ariciul este o figură centrală în cosmogonii.

Simbolistica sa este legată mereu de începuturile lumii, iar usturimea provocată de ţepii săi este legată de originea focului şi chiar a Soarelui. În mod paradoxal pentru un animal prin excelenţă nocturn şi chtonian, ariciul a fost perceput şi mai ales ca erou solar, pe baza asemănării vizuale între astrul ceresc, cu razele sale luminoase, şi micul animal înconjurat aşijderea de sfera sa de ţepi.

Erou solar, ariciul are, totuşi, şi o latură chtoniană, evidenţiată de cercetătoarea Maria Gimbutas. Aşadar, ariciul, cu vizuina sa subpământeană şi obiceiul său de a se ghemui, era pentru oamenii din Paleolitic un simbol al matricei şi misterului feminin.

În cadrul interesantei şi or
iginalei mitologii stră-româneşti, ariciul are, de asemenea, rol cosmogonic prin excelenţă.

În miturile noastre primordiale, ariciul participă alături de Dumnezeu (Fârtat) şi Diavol (Nefârtat) la urzirea lumii. Iată-l propulsat în rolul de "inginer" al Creaţiei. La fel ca în cazul miturilor primordiale indo-europene, asiatice sau chiar africane, ariciul este şi la noi un purtător al inteligenţei creatoare supreme şi chiar al unei etici surprinzătoare. El este cel care pune ordine în succesiunea zilelor şi preîntâmpină incestul Soarelui cu Luna, izbăvind astfel lumea proaspăt făurită de greutatea unui păcat primordial.

Descoperim aşadar ariciul implicat în rolul neaşteptat de ajutor al lui Dumnezeau în procesul urzirii lumii. Ba chiar, în unele mituri, Dumnezeu greşeşte Facerea Lumii, sau este în lipsă de inspiraţie. Salvarea vine de la meticulosul şi inteligentul arici care, prin intermediul a diferiţi soli animalieri (cel mai adesea, albine), vine cu soluţiile potrivite pentru terminarea Lumii.

Îl găsim şi în rolurile de mediator între zi şi noapte, între pământ şi apă, între suprafaţă şi adâncime, între ordine şi haos, între normă şi abatere, acţionând asemenea unui catalizator pentru armonizarea contrariilor şi normalizarea ritmurilor Firii.

Ca orice divinitate precreştină telurică, ariciul este stăpân şi paznic al bogăţiilor pământului. Împarte acest rol cu şarpele dar, spre deosebire de reptila care doar păzeşte comorile, ariciul este păstrătorul tainei unui dar al elementului pământ. Este vorba de o plantă magică, ce poate să învingă bolile şi moartea, ba chiar şi uneltele şi tehnologiile create de oameni. Aceeaşi plantă are darul de a deschide uşile Raiului, iar singur ariciul este cel care-i ştie taina.

Contrapartea sa feminină, "aricioaica," este depozitara unei alte taine. Conform unei credinţe populare de demult, dacă cineva închide puii aricioaicei într-o cameră încuiată cu lacăte, mama lor umblă până găseşte mult râvnita Iarbă a Fiarelor, o buruiană magică pe care doar ea o poate găsi şi cu care numai atingând lacătele şi zăvoarele, acestea se deschid de la sine. Din motive mai mult decât evidente, Iarba Fiarelor era căutată îndeosebi de hoţi, de lotri, de ocnaşi şi de haiduci.


Cu sau fără simbolismul său fascinant, ariciul rămîne acelaşi spiriduş al toamnei, a cărui apariţie ne încântă privirea şi ziua.
Iubiţi-l şi ocrotiţi-l ori de câte ori îl întâlniţi!

sursa:http://www.descopera.ro/natura/8846319-ariciul-sfatuitorul-lui-dumnezeu

lasa-ti sufletul sa umble liber

pentru un sfarsit de saptamana relaxant

(Am primit mail-ul acesta si vreau sa va amuzati si voi.)

Un ascet isi dedica toata viata lui D-zeu, traind in pustiu, hranindu-se cu radacini, toate cu gandul la rasplata din Viata de Apoi pentru viata sa de pe Pamant. Vine si fericita zi in care moare (dupa atatea radacini zi de zi, era de asteptat). Urca frumos pe tunel, trece de lumina, ajunge la poarta Raiului, unde Sf. Petre statea cu ceaslovu-n fata. Da sa intre in Rai, sigur pe el. Sf. Petre ii bareaza drumul:
- Stai sefule, incotro?
- Pai in Rai. Eu sunt ascetul Senie.
- Pai, hai sa verificam ce zice ceaslovul.
Cauta Sf. Petre la sectiunea "Asceti"
- Senie... Senie... Nu, n-am nici un Senie la "Asceti".
- Cum n-aveti nici un Senie. Cauta la sfinti.
- Senie... Senie... Nu, nu-i nici un Senie nici la "Sfinti". Ascetul, din ce in ce mai agitat si enervat:
- Cauta la "Mucenici", la "Credinciosi cu merite deosebite", la mama ma-sii. Trebuie sa fiu undeva acolo! Sf. Petre cauta prin tot ceaslovu... Nimic. Senie daramat...
- Toata viata pierduta... Am mancat la radacini de mi-a venit rau, mi-am dedicat toata viata lui D-zeu... Pentru ce?!
Sf. Petre il ia impaciuitor de dupa umeri si ii zice.
- Mai, vezi norisorul ala de acolo. Ala mic, alb si pufos?
- Da, spune Senie printre hohote de plans.
- Zambeste, esti la Camera Ascunsa !

"alo,centrala!"

"Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.
Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la
ureche: "Centrala."
"Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.
"Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea.
"Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit.
"Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..."
"Poti sa deschizi frigiderul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot.
"Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel," -
spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor
pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . .. M-a ajutat si la
matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna,
ca mai sant si alte lumi in care se poate canta."

Alta data la telefon, "Alo, Centrala!"
"Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix?" - am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a
urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea
seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am
apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie
sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi

continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am
spus:"Alo Centrala!"

Miraculos, am auzit aceeasi voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."
Nu planuisem asta, dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie cuvantul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora.
"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" .
Am intrebat de Sally.
"Santeti un prieten?" - m-a intrebat.
"Da, un foarte vechi prieten... Wayne . .."
"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."
Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit... Stiam la ce se referea Sally."

sursa: grupul infinitaiubire

cele trei porti

"Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta.

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA.

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete.

Şi dispăru.

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI.

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări.
El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum?
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi.
El caută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge.
- Aşa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Prinţul se mira că n-a vazut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens.
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească.

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat în plus pe acest drum?
- Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe.

Prinţul zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI.

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase.

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă:
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum?
- Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt.
- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte.

Continuă drumul. Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA.

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor.
Era totuşi aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea!
Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna."

sursa:ozibuna

balena

Daca ai fi vazut recent prima pagina din San Francisco Chronicle, ai fi putut citi o poveste despre o balena cu cocoasa, femela, care s-a prins intr-un navod in forma de panza de paianjen si funii pentru crabi. Era ingreunata de o capcana de sute de kilograme, care a facut-o sa lupte pentru a ramane pe linia de plutire.
Avea de asemenea, sute de metri de franghie infasurate in jurul corpului, a cozii, a torsului iar o franghie ii trecea prin gura.
Un pescar a reperat-o chiar la est de Insulele Farallon (in afara Golden Gate) si a transmis prin radio, unui grup pentru ajutorarea mediului.
In cateva ore, echipa de salvare a sosit si a stabilit ca starea ei era asa de rea, incat singura modalitate de a o salva a fost sa se scufunde si sa o elibereze. Au lucrat ore in sir cu unelte potrivite si, in cele din urma, au eliberat-o. Cand a fost libera, scafandrii spun, ca ea inota in ceea ce pareau a fi cercuri de bucurie.
Apoi s-a intors la fiecare scafandru, unul cate unul si i-a inghiontit si i-a impins usurel, multumindu-le in felul acesta.
Unii au spus ca a fost experienta cea mai incredibil de frumoasa din viata lor.
Cel care i-a taiat sfoara din gura a spus ca ochii ei l-au urmarit tot timpul si ca el nu va mai fi niciodata acelasi om.

sursa: gr infinitaiubire

poveste cu talc

''O tânara a mers la mama ei si i-a povestit despre viata sa si despre lucrurile grele pe care le are de înfruntat. Nu mai putea, vroia sa se dea batuta. Se saturase sa se tot lupte si sa se chinuie. Se parea ca ori de câte ori reusea sa rezolve o problema,alta noua îsi facea aparitia.Mama ei o duse în bucatarie. A umplut 3 vase cu apa si le-a pus pe fiecare la foc.În scurt timp apa din ele a început sa fiarba. În primul vas a pus morcovi, în al doilea oua, iar în ultimul vas cafea macinata. Le-a lasat sa fiarba fara sa scoata nici o vorba.Dupa 20 minute a oprit focurile. A pescuit morcovii si i-a pus într-un bol. A scos afara ouale si le-a pus într-un bol. Apoi a scos cu un polonic si cafeaua si a pus-o în alt treilea bol. Întorcându-se spre fata ei a întrebat-o:
Spune-mi ce vezi?
Morcovi, oua si cafea,a raspuns ea.
Mama ei a adus-o mai aproape si a rugat-o sa ia morcovii în mâna si sa-i spuna ce simte. Fata a facut ce i se ceruse, si a remarcat ca acestia sunt moi. Apoi mamae a rugat-o sa ia un ou si sa-l curete de coaja. Facând aceasta, fata a observat ca oul este acum tare. în final, mama a rugat-o sa sorbeasca din cafea. Fata zâmbind a savurat o înghititura din cafeaua cu o aroma îmbietoare.
Curioasa, a întrebat-o pe mama ei:
Ce înseamna toate acestea, mama?
Mama ei i-a explicat ca toate cele 3 lucruri au avut parte de aceeasi adversitate,apa fiarta. Fiecare dintre ele a reactionat însa diferit.
Morcovii au fost la început tari, puternici si neînduplecati. Dar apa fiarta i-a înmuiat si au devenit slabi.
Oul a fost fragil. Coaja lui subtire i-a protejat lichidul interior, dar dupa ce a fiert, continutul sau s-a întarit.
Boabele de cafea macinate au fost unice. Dupa ce au fost fierte, ele au schimbat apa.
Care dintre ele esti tu?si-a întrebat fiica.
Când adversitatea bate la usa ta, tu cum raspunzi? Esti un morcov, un ou sau un bob de cafea?
Gândeste-te si tu: Care sunt eu?
Sunt morcovul care pare puternic, dar durerea si adversitatea ma fac sa îmi pierd puterile, sa devin fragil.
Sunt oul care porneste la drum cu o inima maleabila, care se schimba cu caldura? Am un spirit fluid care dupa o moarte, o despartire, probleme financiare sau alte greutati se aspreste? Exteriorul meu e mereu acelasi,dar în interior zace o inima împietrita?
Sau sunt precum boabele de cafea? Atunci când apele devin fierbinti reusesc sa schimb situatiile din jurul meu si sa dau tot ce am mai bun din mine?În timpurile în care întunericul si esecurile primeaza, te poti ridica la un alt nivel?Cum faci fata adversitatii? Esti un morcov, un ou sau o boaba de cafea?Poate ca ai parte de destula bucurie care sa te faca dulce, de suficiente încercari care sa te faca puternic, de suficienta tristete care sa te faca uman si de suficienta speranta ca sa te faca fericit.Cei mai fericiti oameni nu au neaparat cel mai bun sau cel mai mult din toate; dar ei stiu sa beneficieze din plin de tot ceea ce le apare în cale. Cel mai luminos viitor va avea întotdeauna la baza un trecut uitat, nu poti înainta în viata pâna când nu lasi la o parte esecurile si suferintele din trecut."

sursa: grupul infinitaiubire