PRIVIND IN JUR

Simt nevoia sa scriu cateva cuvinte. Nu voi vorbi despre mine, despre trairile mele sufletesti, nici despre intalnirile mele cu diferite spirite, nici despre treptele urcate spre evolutia mea spirituala, nici nu voi relata un important mesaj pentru omenire, nu voi da nici lectii de viata. Am trait toate acestea, dar le consider experiente personale care ajuta doar la evolutia mea, sunt importante doar pentru mine si nu mi se pare de bun simt sa defilez cu ele in fata voastra. Nu vreau sa impresionez pe nimeni. E plin internetul de toate acestea. In ultima vreme bietii oameni sunt bombardati cu fel si fel de informatii ca nici macar nu mai stiu ce sa creada. Probabil ca acesta este de fapt Al Treilea Razboi Mondial. Buimacirea aceasta teribila care sufoca mintile si spiritele slabe. Fiecare incearca sa atraga cat mai multi in tabara lui: Biserica incearca sa recastige teren si sa tina in continuare in frau cat mai multi oameni inoculand teama de furia si pedeapsa lui Dumnezeu pentru pacatele lor si ale tuturor mosilor si stramosilor. Bietii oameni accepta si merg inainte impovarati de aceasta grea mostenire. Nu indraznesc sa ridice ochii la Cer, considerand asta o sfidare la adresa lui Dumnezeu pentru ca asa ii invata biserica: sa fie umili si cu ochii plecati. Daca ar avea curaj si ar ridica doar pentru o secunda privirea spre Cer, daca n-ar mai incerca sa ajunga la Dumnezeu prin tot felul de intermediari, ar descoperi ca DUMNEZEU E NUMAI IUBIRE. Iubirea nu pedepseste, Iubirea nu cearta, Iubirea nu impune reguli, Iubirea doar te ridica, niciodata nu te ingenuncheaza. Ar intelege ca Dumnezeu ne vrea liberi, Dumnezeu vrea sa venim la El doar atunci cand suntem capabili sa fim si noi Iubire. Ducand atatea frici si sentimente de vinovatie in spate, nici un om nu va putea sa fie Iubire, indiferent de cat de multi bani va darui Bisericii pentru ca aceasta sa se roage lui Dumnezeu cerand iertarea pacatosului.
Acesta ar fi doar un aspect al acestui teribil razboi care macina omenirea ultimelor clipe ale lungii etape pe care a parcurs-o aceasta planeta.
Vin apoi tot felul de persoane care pretind a fi mari Invatatori, mari Deschizatori de drumuri si minti. Vin si ei cu tot felul de mesaje divine, cu foarte multe reguli si conditii, diete alimentare, taxe pentru salile de conferinte, taxe pentru tot felul de initieri, pentru stergeri de karme, pentru fel si fel de iertari.
Dragii mei, DUMNEZEU NU VINDE NIMIC! Dumnezeu nu are nevoie de banii nostri. Nici un fel de "invatator" nu-ti poate oferi in schimbul nici unei sume Lumina pe care Dumnezeu ne-o ofera cu marinimie tuturor. Nu trebuie decat sa ne deschidem sufletele ca sa o putem primi. Nimeni nu-si poate sterge faptele din vietile trecute, care stagneaza evolutia spirituala. Fiecare spirit trebuie sa-si invete lectiile ca sa poata merge mai departe. Nu voi tine acum lectii de spiritualitate, sunt destui care o fac.
Alt aspect al acestui razboi ar fi civilizatiile extraterestre care sunt de multa vreme printre oameni si care au puteri mai mari sau mai mici in carmuirea acestei planete. Cu ei e mai complicat, lucreaza la un nivel mult, mult mai subtil, avand interese si intentii mai complexe. Ei sunt curentii unui ocean care incearca sa puna stapanire si sa scufunde barcuta aceasta atat de frumoasa numita TERRA.
Dar nici haosul de la bordul ei, nici curentii din jurul ei nu vor putea invinge factorii stabilizatori care sunt aici de o vesnicie si care vor duce la bun sfarsit planul Divin. Sunt foarte multe spirite evoluate si foarte evoluate care sustin si conlucreaza pentru evolutia acestei planete. Nu vor iesi in fata, nu au nevoie de lauri, nici de aplauze, nu vor sa fie divinizati, nu sunt implicati politic, economic, mistic, sau mai stiu eu ce alte planuri si domenii. Ei doar exista si aduc Lumina care hraneste tot ceea ce trebuie sa evolueze spiritual.
Cei care s-au trezit deja, pot simti aceasta energie care vine in valuri din ce in ce mai mari, care ajuta la descoperirea in fiecare zi a noi si noi fete ale iubirii, care indeamna la ridicarea privirilor catre Cer pentru a descoperi ca DUMNEZEU ESTE DOAR IUBIRE, INCREDERE SI SPERANTA.

INIMA NU ARE RIDURI

Am ajuns "intamplator" pe un blog. Am gasit acest articol care mi-a incalzit inima si pe care vreau sa il impart cu voi.

Motto: Se aşază din nou pe scaun şi-mi zice pe un ton ridicat, aproape răstit: Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ.

Jurnalul unei iubiri târzii

Povestea mea poate să pară o ciudăţenie, deşi eu sunt convinsă că e cât se poate de normală pentru orice om inteligent, cu sufletul viu.
Am o vârstă destul de înaintată şi iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire adevărată. Vă miraţi? Vă indignaţi? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar nişte prejudecăţi puerile.
Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poţi să iubeşti oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viaţa abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu”. Sunt primele rânduri ale unei lungi scrisori primite la redacţia noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-şi dezvăluie vârsta şi nici numele, semnând epistola doar cu două iniţiale: M.T. Şi totuşi, în colţul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule şi uşor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un asemenea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea.
Am sunat-o şi i-am spus că aş vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minunat al bucuriei şi-al dragostei, o lecţie de voinţă şi optimism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt convorbirea ori că, pur şi simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a ţâşnit ca un chiot de veselie: “Da, domnule! Haideţi să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneţi poate că sunt nebună şi cu asta, basta. Eu tot aşa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc”.

Iubire, la 87 de ani

Se întunecase de-a binelea. Am ajuns cu cinci minute mai devreme, dar ea deja mă aştepta acolo, în faţa blocului, sub lumina palidă a unui felinar.

“Haideţi, că stau aici de o jumătate de oră. N-am mai avut atâta răbdare să vă aştept în casă”. Zâmbeşte solemn şi îmi întinde mâna. Are părul alb ca neaua, dar chipul luminos şi trupul subţire ca de fetişcană.
“Haideţi să urcăm. V-am pregătit un ceai şi o plăcintă cu vişine. Abia am scos-o din cuptor”.

Se mişcă sprinten şi vorbeşte cu o anume voioşie, rostind apăsat fiecare cuvânt.

“M-a sunat mai devreme o prietenă, i-am povestit că aştept pe cineva, că vreau să dau un interviu”.

Intrăm în lift, apasă butonul pentru etajul şapte şi-apoi mă priveşte pe furiş, parcă puţin stânjenită.

“Vai de mine! Sunt tare emoţionată, să ştiţi. Nici nu ştiu dacă e bine ce fac. Şi prietena mea mi-a zis: Parcă m-a dat puţin înapoi, aproape că mă răzgândisem după ce-am vorbit cu ea, chiar voiam să vă sun, să nu mai veniţi. Dar, ştiţi, am zis totuşi că e o revistă serioasă şi nu-şi permite să trateze o asemenea poveste în bătaie de joc”. Încerc să o liniştesc, aprobând-o. “Ştiţi, în America sau în orice altă ţară civilizată, o poveste ca a mea ar fi ceva absolut normal, aproape banal. Dar la noi, cu-atâta mârlănie şi atâtea prejudecăţi primitive…”.
O întrerup, atingându-i uşor braţul. “Nu vă faceţi griji, cititorii noştri sunt oameni speciali. Mulţi dintre ei sunt poate mai profunzi decât noi. Mârlanii de care vă temeţi, citesc alte reviste”. Vorbele mele îi înseninează şi mai mult chipul. Zâmbeşte timid, urmărind cu privirea cifrele care se aprind la fiecare etaj. O observ mai atent, încercând să-i evaluez vârsta. 65? Poate 70? Mai mult de-atât, imposibil. Surâsul ei permanent, deloc ipocrit sau forţat, ţinuta ei suplă şi demnă, atitudinea mereu însufleţită, agerimea privirii, iuţeala cu care se mişcă, fervoarea şi limpezimea vorbirii, toate astea par să-i şteargă pe veci de pe chip orice urmă de bătrâneţe. Prezenţa ei tonică pare în stare să umple şi să învie orice spaţiu, să alunge din jurul ei orice supărare ori apatie. Intrăm în apartament şi mă invită să stăm în bucătărie.

“E mult mai comod”, îmi zice. “Aici am pregătit ibricul cu ceai şi platoul cu plăcinte. Şi avem şi lumina mai bună”. O bucătărie modestă, o masă, un dulap alb, un aragaz vechi cu cuptor, o chiuvetă din fontă, un frigider puţin ruginit pe la colţuri şi multe ghivece cu flori. Toate aranjate frumos, într-o curăţenie exemplară. Îmi toarnă ceai într-o ceaşcă şi-apoi îmi pune în faţă o farfurie cu câteva prăjituri.

“Să ştiţi că sunt expertă la plăcinte. Toată lumea îmi zice asta. Îmi place mult să fac prăjituri, mai ales pentru alţii. De câte ori ştiu că am musafiri, pun imediat ceva la cuptor”. Scoate din dulap un caiet şi-apoi se aşează pe scaun, fixându-mă brusc cu privirea.
Domnule, am aici, pe caietul ăsta, toată povestea mea. Am scris-o în nopţile mele de insomnii. E un fel de jurnal, dacă vreţi. Cel mai bine ar fi să vă citesc din el. Dar întâi de toate, trebuie să vă spun câte ceva despre mine. Se opreşte puţin, trage aer în piept, deschide larg ochii şi-mi zice aproape şoptit: Sunt multicampioană mondială şi europeană la atletism, proba de maraton, cinci şi zece kilometri, pentru seniori. O să vă arăt mai târziu toate medaliile, diplomele, fotografiile şi toate articolele din presa internaţională. De când mă ştiu, duc o viaţă sportivă şi fără asta n-aş putea să trăiesc. Nu lipsesc de la niciun campionat mondial, de la nicio olimpiadă. Niciodată, în ultimii ani, n-am venit acasă, fără o medalie de aur sau de argint. Chiar şi în toamna asta va trebui să ajung la Olimpiada pentru seniori, din Brazilia. Pentru toate performanţele mele, mă antrenez permanent. Ies zilnic într-un parc din apropiere şi alerg cel puţin cinci kilometri. O zi dacă nu fac asta, mă simt de parcă-s bolnavă. În rest, citesc mult, ascult muzică bună, merg săptămânal la concerte, mă întâlnesc cu prietenele, îmi place să fac daruri, să înveselesc lumea – într-un cuvânt, să trăiesc. A, şi ar mai fi ceva. Am venerabila vârstă de 87 de ani… Îmi vede ochii mari, uluiţi şi se opreşte puţin, schiţând un zâmbet larg, cordial.
“Ce, nu vă vine să credeţi? Şi sunt perfect sănătoasă, nu iau niciun medicament, toţi medicii îmi spun că am un organism ca la 50 de ani. Şi peste toate astea, de cinci ani, sunt îndrăgostită lulea. Să zică lumea ce-o vrea, eu abia acum pot să spun că trăiesc adevărata iubire. Cam asta ar fi, pe scurt, despre mine”. Se opreşte brusc şi mă priveşte zâmbind. Eu rămân mut şi năuc, parcă lovit cu leuca.

87 de ani! De unde atâta putere, vioiciune şi poftă de viaţă, la o asemenea vârstă? Ce forţe supranaturale pot crea un asemenea fenomen? Ce secrete magice ascunde această misterioasă doamnă, mereu tonică şi mereu jovială, ca o zi vioaie de primă-vară? O privesc insistent şi încă nu-mi vine să cred.
“87 de ani?”, mormăi eu buimac şi sfios. Multicampioană mondială la atletism? Îndrăgostită lulea?
Ea deschide larg ochii şi izbucneşte într-un hohot de râs.

“Vai, ce să spun! Dar ce-i aşa extraordinar în asta, domnule? Toată lumea s-a obişnuit să vadă într-un om de 80 de ani, un biet bătrân muribund, care abia îşi mai târâie picioarele. Mă mai întâlnesc prin parc, când alerg, şi cu mitocani d’ăştia, care strigă după mine: . Păi să alerge prin parc o femeie de 87 de ani? Ea trebuie să stea acasă, la cratiţă, ori la televizor, ori cu nepoţii. Sau, pur şi simplu, să zacă la pat şi să-şi aştepte sfârşitul. Cam aşa suntem noi văzuţi. Nu-i deloc aşa, domnule. Omul trebuie să se bucure de viaţă, până la capăt. Dumnezeu ne-a lăsat nişte daruri pe lume şi noi trebuie să ne bucurăm de ele, până în ultima zi.

Că-i tare bine să fii în viaţă! Şi unul dintre darurile astea, poate cel mai de preţ, este dragostea. Să nu te bucuri de un asemenea dar, ăsta e adevăratul păcat. Rămâne nemişcată, cu privirea gravă, puţin încruntată. Apoi, brusc, zâmbeşte din nou şi se apleacă spre mine:  ”De ce nu gustaţi din plăcintă?”

Vecinul din autocar

Am avut două mariaje. Primul s-a sfârşit brusc şi dureros, prin moartea soţului meu. Aveam 45 de ani şi am zis că n-o să mă mai mărit niciodată. Cinci ani am trăit singură cuc şi n-a fost rău deloc. Aveam o viaţă extrem de activă şi toată ziua alergam din casă în casă, îngrijind copiii bolnavi. Pe vremea aia nu făceam încă sport de performanţă, însă activitatea mea profesională însemna foarte multă mişcare. Şi-atunci eram la fel de veselă, pe unde mergeam îmi făceam numai prieteni. Foarte mulţi părinţi mă chemau special pe mine, atunci când mai aveau o problemă cu copilul. Îmi ziceau că prezenţa mea le dă putere şi optimism. Iar pentru mine, asta era cea mai mare bucurie. După cinci ani de văduvie, am cunoscut un domn cu vreo opt ani mai în vârstă decât mine. Fusese în tinereţe, atlet de performanţă, iar acum era printre şefii unei organizaţii sportive. Eu n-am văzut la el nimic special, însă el s-a îndrăgostit nebuneşte de mine. Un an de zile s-a ţinut scai de mine, cerându-mă de nevastă. Până la urmă, am cedat. De-aia cred şi acum că al doilea mariaj al meu nu a fost o alegere, ci o renunţare. Nu l-am iubit. Doar l-am respectat şi i-am apreciat calităţile. Când am ieşit la pensie, am căzut într-o depresie cumplită. Cum să stau eu ca o babă în casă, după o viaţă atât de activă? Atunci, soţul meu mi-a zis: Hai sa facem sport. Aşa am început să fac sport de performanţă şi pentru asta îi sunt recunoscătoare toată viaţa, soţului meu. După 30 de ani de căsnicie, adică acum şase ani, s-a prăpădit şi el, după o boală care l-a chinuit foarte tare.

Am rămas iar singură şi fără nici cea mai vagă dorinţă de a o lua vreodată de la capăt, cu un nou mariaj. Un an de zile mi-am purtat cuviincioasă doliul, continuând totuşi să alerg, să mă antrenez, să particip la competiţii şi să câştig noi medalii. Apoi, în toamna anului 2008, am fost invitată la un eveniment sportiv, în Austria. Nu era o competiţie, ci doar un fel de maraton demonstrativ, la care participau şi foarte mulţi voluntari amatori, din toată Europa. Pe 19 septembrie, la ora cinci dimineaţa, m-am îmbarcat, alături de alţi pasageri, într-un autocar ultramodern şi am pornit în călătoria care urma să-mi schimbe viaţa. Aşa a început
povestea… Ridică ochii spre mine şi lasă caietul pe masă, zâmbind timid şi spunându-mi în şoaptă:
- Dacă vă plictisesc, să-mi spuneţi. N-am deloc talent literar, dar m-am străduit… Oricum, o să vă citesc doar câteva fragmente.

O încredinţez sincer că e un privilegiu unic pentru mine să fiu confidentul ei şi să ascult o asemenea poveste fascinantă. Ea îmi întinde mâna şi îmi strânge palma voiniceşte, ţintuindu-mă cu privirea.
De-acum, veţi fi complicele meu.
Deschide din nou caietul, îşi drege puţin glasul şi continuă să citească, rostind cuvintele tare şi răspicat, cu o dicţie impecabilă.
În autocar, forfotă mare. Pasagerii încă somnoroşi îşi căutau buimaci locurile, îşi aşezau bagajele şi bâiguiau primele cuvinte între ei. Eu mă aşezasem deja pe scaunul meu, undeva, mai în spate, pe locul de la fereastră. Deodată, lângă mine, aud un glas sobru, elegant, cu inflexiuni de bariton. Un domn înalt, cu mustaţă, îmi cerea permisiunea să se aşeze lângă mine. Acolo era locul lui. Ii răspund puţin încurcată. Pune o geantă de piele deasupra şi se aşează calm lângă mine. Eu îl tot cercetez cu coada ochiului, fără să înţeleg prea bine de ce.
Faţă de toţi ceilalţi pasageri, avea ceva special. Era îmbrăcat impecabil, într-o cămaşă albă, imaculată, şi-o lavalieră albastră la gât. Avea o privire pătrunzătoare şi o ţinută care impunea de la prima vedere. După câteva ocheade însă, m-am lipit cu capul de geam şi-am aţipit. M-am trezit după aproape două ore, eram deja pe lângă Sinaia, se vedeau munţii. Domnul de lângă mine citea. Thomas Mann. Purta pe nas nişte ochelari eleganţi, cu rame subţiri. La un moment dat, i-a sunat telefonul. A răspuns calm, spunând ceva despre nişte schiţe şi proiecte. Vorbea amabil, dar autoritar, dându-i interlocutorului său anumite indicaţii, ca şi cand i s-ar fi adresat unui subaltern. În autocar era linişte, nu se-auzea decât zumzăitul motorului. Ceilalţi pasageri dormeau ori se uitau amorţiţi pe fereastră. Am scos şi eu din geantă o carte, ceva despre viaţa lui Mozart, şi am început să citesc. După câteva rânduri însă, am simţit privirea bărbatului uşor întoarsă spre mine. Am ridicat şi eu ochii spre el. Mi-a zâmbit amabil, luându-şi ochelarii de pe nas şi întinzând mâna spre mine. Am făcut cunoştinţă, apoi mi-a spus că i-a atras atenţia cartea mea despre Mozart. Mi-am spus că trebuie să aflu cât mai mult despre el. A urmat un adevărat recital. Aproape două ore mi-a vorbit despre Mozart. Mi-a mărturisit că e un meloman înfocat, că nu ratează niciun concert important. Erau primele afinităţi, primele semne ale unei prietenii ori măcar ale unei companii mai mult decât agreabile. A venit ora prânzului. Am făcut o primă escală, am mâncat la un restaurant şi, la întoarcere, l-am servit din bagajul meu, cu plăcinte cu mere. Mi-a spus că n-a mâncat
niciodată prăjituri atât de gustoase, însă nu ştiam dacă a spus-o sincer sau numai din politeţe. A scos apoi din geantă o cutie, oferindu-mi şi el nişte fructe confiate. Conversaţia s-a încins, am schimbat primele informaţii personale. Eu i-am spus cine sunt, el mi-a spus că are o firmă în domeniul arhitecturii şi că, în paralel, e profesor la o universitate din Bucureşti. Eu i-am spus că sunt multicampioană mondială, el mi-a spus că e doar un sportiv amator, că aleargă şi el zilnic, face gimnastică, ţine tot felul de diete şi încearcă să trăiască cât mai sănătos. L-am întrebat apoi câţi ani are. Am simţit că se năruie cerul pe mine. Eu aveam atunci 82. Adică, 21 de ani diferenţă. (Aveam să aflu mai târziu că mama lui era cu trei luni mai mică decât mine.) De data asta însă, politeţea lui m-a salvat. Nu m-a întrebat nimic despre vârstă. Discuţiile noastre au continuat pe toată durata călătoriei. Erau tot mai vii, la fel de vii ca şi emoţiile mele. Prezenţa acestui domn îmi făcea bine. Avea un fel de a fi care mă încărca cu o bucurie enormă. Mă simţeam mai frumoasă, mai deşteaptă, mai luminoasă. Până atunci, nu simţisem aşa ceva, niciodată. Mai târziu, atmosfera din autocar s-a încins. S-au spus glume, s-au cântat tot felul de melodii. Am prins şi eu curaj şi am cântat ceva din Maramureş. Toată lumea m-a aplaudat, iar după ce m-am aşezat pe scaun, el s-a întors spre mine şi mi-a vorbit cu o tandreţe năucitoare în glas. Din momentul acela, am început să plutesc”.

Lasă caietul jos şi trage adânc aer în piept. Bea o gură de ceai şi mă întreabă din nou dacă nu cumva m-am plictisit.
- A fost un vis, domnule, îmi zice cu un aer puţin melancolic. O săptămână de vis. Nu mi-am putut imagina niciodată că pot trăi, pentru prima oară, asemenea sentimente, la 82 de ani”.

Un pahar de şampanie

Iese din bucătărie şi se întoarce repede, cu o fotografie în mână.
El este. Un domn puţin grizonat, dar proaspăt la chip, bine legat, cu o mustaţă puţin arcuită la margini şi ochii vii, iscoditori, îmbrăcat lejer, dar decent şi cu gust. Stă pe o bancă cu privirea ţintă spre obiectiv, zâmbind tandru, dar cumpătat.
- Eram într-un parc din Viena, în penultima zi a excursiei. I-am făcut-o chiar eu, după ce i-am spus ce vârstă am. Trebuia să i-o spun. A fost de-a dreptul şocat, mi-a spus că nu mi-ar fi dat mai mult de 65. De-atunci, n-am simţit nici o schimbare în atitudinea lui. Chiar dacă pe mine m-a chinuit cumplit complexul ăsta legat de diferenţa de vârstă, el niciodată nu m-a făcut să mă simt bătrână. Dimpotrivă, m-a tratat şi m-a răsfăţat la fel de delicat, ca pe o prinţesă”.
Pune fotografia între filele caietului şi se aşează pe scaun.
- Sper că nu vă închipuiţi cine ştie ce lucruri indecente… Ar fi caraghios, ba chiar grotesc. La vârsta asta, dragostea se manifestă cu totul altfel, aşteptările sunt total diferite, chiar dacă emoţiile şi fluturii din stomac sunt aceiaşi. Oricum, atunci, în Austria, n-a fost decât aşa, o tatonare, o încercare timidă, dar emoţionantă, de a ne descoperi unul pe celălalt. Ce să vă zic… era fermecător. Niciun gest ori cuvânt de-al lui nu era fără noimă, iar cu mine se purta minunat.
Putea să se termine totul aici. O excursie de şapte zile şi o prietenie puţin siropoasă, care mi-a trezit, acum, aproape de sfârşitul vieţii, o nostalgie dulce-amăruie. Şi chiar aşa s-a şi încheiat. Dar mai bine să vă citesc.

Deschide din nou caietul, îl răsfoieşte, caută cu înfrigurare o pagină anume. Apoi se opreşte brusc, pune degetul în dreptul unei date din calendar şi începe să citească cu aceeaşi dicţie impecabilă:
- 26 septembrie, 2008. Era deja noapte şi ne-am despărţit într-o parcare din Bucureşti, la scara autocarului. Mi-a strâns uşor mâna si mi-a spus ca a fost minunat. Eram deja tristă, dar n-am vrut să se vadă asta. M-am silit să zâmbesc şi i-am răspuns că şi pentru mine a fost la fel. Ne-am strâns mâna, am întors spatele şi am simţit că-mi explodează ochii în plâns. Mi-am muşcat tare buzele şi m-am întors aşa, pe jumătate, spre el, spunându-i cu glasul înecat: La revedere. A zâmbit şi a tăcut. O tăcere mortală, ca un cuţit care mi-a străpuns inima. Au urmat câteva zile chinuitoare. Mă învârteam prin casă fără noimă, nu mai ştiam ce-i cu mine, nu mai puteam să adorm, nu mai ieşeam să alerg, nu mâncam… Până într-o zi, când m-am înfuriat foarte tare şi am zis: Gata! Mi-am pus imediat echipamentul şi am ieşit să alerg. Nu mai eram deloc în formă. După două ture simţeam că mă prăbuşesc. A urmat apoi o adevărată tortură. Zile la rând m-am luptat cu mine din răsputeri, am mers la biserică, m-am forţat să mănânc, să citesc, să ascult din nou muzică. Eram disperată, trebuia numaidecât să mă întremez, să-mi vin iar în fire. Cu chiu, cu vai, am reuşit să uit şi să fiu din nou eu. Într-o dimineaţă însă, după aproape o lună de la excursia din Austria, primesc un telefon. O voce de bărbat îmi spune: Bună dimineaţa, doamnă. Era vocea aceea caldă şi sobră… Am căzut pe fotoliu parcă lovită de fulger. Nu-mi amintesc prea clar, dar cred că i-am răspuns imediat că da, că se poate oriunde şi oricând. Toată lupta aia a mea, tot exerciţiul ăla cumplit de voinţă, totul s-a năruit într-o clipă. Ne-am fixat întâlnirea undeva, în oraş. M-am gătit ca o mireasă,
am probat toate rochiile, fustele, bluzele… Am ales ceva lejer, dar şi elegant. Până la locul întâlnirii, parcă am zburat. Totul mi se părea minunat, chiar şi ploaia mocănească de-afară ori băltoacele pe care le-am traversat până la staţia de tramvai. El era neschimbat. La fel de elegant, galant şi impunător. Am intrat într-un bistro, am văzut fotografiile şi ne-am amuzat copios. La despărţire, m-a invitat în weekend la un concert. Simfonia a noua, de Beethoven şi un recital de pian. Pluteam, eram în al nouălea cer. Zilele următoare au fost poate cele mai frumoase din viaţa mea. Aşteptarea următoarei întâlniri îmi dădea aripi şi fiori, ca la 20 de ani. Cântam toată ziua şi alergam ca o felină. Speranţa şi emoţia aşteptării… Două daruri minunate, pe care mi le-a dat Dumnezeu, tocmai atunci, la 82 de ani.
Sâmbătă, după concert, ne-am plimbat pe Kiseleff. I-am povestit despre mine, despre căsniciile mele. M-a ascultat atent şi cu emoţie, apoi a tăcut. Nicio vorbă despre trecutul lui. Face o pauză şi ridică ochii spre mine. Abia mai târziu, după un an şi ceva, mi-a mărturisit că în urmă cu 15 ani avusese o decepţie oribilă şi că de atunci a refuzat categoric orice relaţie”.

Mă întreabă dacă îmi place plăcinta şi îmi promite că o să-mi dea şi câteva la pachet. E deja ora 12 noaptea, dar nu văd pe chipul ei nicio urmă de oboseală. Dimpotrivă, amintirile astea o stârnesc tot mai tare şi verva ei creşte la fiecare pagină citită.
- Deci, unde rămăsesem… A, da, la plimbarea de pe Kiseleff… Aşadar, nicio vorbă despre trecutul lui. E un om introvertit, misterios, atât cât să stârnească interesul şi să fie interesant. A doua zi, duminică, l-am invitat la mine să luăm prânzul. A venit cu un buchet uriaş de trandafiri şi o pâine preparată cu măsline. După masă, l-am servit cu ceai verde şi savrine şi am ascultat Concertul pentru vioară şi violoncel al lui Brahms. Mi-a povestit despre afacerea lui şi despre materia pe care o predă la universitate. A fost prima dată când ne-am tutuit. La despărţire, mi-a spus că va trebui să plece pentru două săptămâni din Bucureşti. Nu l-am întrebat unde şi de ce, deşi eram ca pe jar să ştiu. Mă gândeam că poate are pe cineva… Eram pentru prima dată geloasă. De-atunci, întâlnirile noastre s-au tot repetat. La mine, la el, în oraş, la concerte, la teatru… După un an şi ceva, de ziua lui, m-a invitat undeva, la ţară, unde avea o casă de vacanţă. Am făcut împreună cumpărături, am pregătit bagajele, iar eu am preparat un tort minunat de fructe. Acolo, am petrecut o noapte de vis. În faţa şemineului aprins, doar noi doi, cu muzica lui Chopin în surdină. Nici Prometeu n-a fost aşa fericit de focul furat. De-atâta emoţie şi fericire, aproape că am vorbit numai eu. Spuneam vrute şi nevrute, nimic nu mă putea opri. La un moment dat, l-am întrebat dacă nu-l obosesc. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis că sunt minunată. Mă simţeam ca o adolescentă topită de dragoste. De-atunci, în fiecare an mergem de ziua lui, acolo. De ziua mea, petrecem la mine, doar noi doi. Ne răsfăţăm cu o sticlă de şampanie şi vorbim despre orice. La vârsta noastră, dragostea se reduce doar la cuvinte. Cuvinte care pot da fiori, mai mult decât orice atingere sau mângâiere.
Astăzi am 87 de ani şi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste. Nu vrem să ne căsătorim, nici să trăim împreună. Vrem să avem răgazul nostru de singurătate şi dor, pentru a ţine dragostea aprinsă până în ultima zi.
Închide caietul şi râde, vădit stânjenită, de parcă s-ar fi ruşinat brusc de toată destăinuirea ei.
- Să ştiţi că nu-i uşor pentru mine, momentul ăsta. Mă simt de parcă m-aş fi dezbrăcat în văzul lumii. Se ridică şi pune caietul la locul lui, în sertarul bufetului. Simt o oarecare iritare în glasul ei şi încep să mă simt şi eu puţin vinovat pentru indiscreţia cu care am ascultat-o.
- Şi totuşi, pentru ce aţi făcut-o?, o întreb. De ce aţi decis să faceţi publică, o poveste atât de intimă?”. Se aşează din nou pe scaun şi-mi spune pe un ton ridicat, aproape răstit:
- Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe Pământ”.

Epilog

La plecare, îmi arată toată colecţia ei de diplome, medalii şi articole din ziare. Sunt multe, foarte multe, nu ar ajunge o noapte întreagă să-mi povestească despre fiecare în parte. Printre ele, văd o fotografie mare, apărută într-un ziar scris în limba germană. “Da, asta e din Germania, când am câştigat pentru a doua oară titlul de campion mondial”. O văd acolo pe ea, urcată pe podium, cu medalia la piept şi braţele ridicate, cu zâmbetul ei suveran şi senin, plutind deasupra lumii de-atâta fericire. De atunci, de câte ori mă gândesc la ea, îmi apare brusc în minte imaginea asta. A unei doamne, campion mondial la probele de voinţă şi fericire.

                                                                                  de Catalin Apostol

Sursa: http://filedelumina.ro/2013/10/16/inima-nu-are-riduri/#ixzz2hzGT7e3S

TRIST...

Am citit versurile acestea undeva si ma gandesc la cat adevar este in ele si mai ales la cat de trist poate fi un spirit sensibil si frumos capabil fiind sa vada realitatea care ne inconjoara.

        "Radiografie

Frigul din suflet tânjeste soare,
Iar plictiseala-mi viseaza uitare.

E-o lume goala, traind degeaba
Doar nenorocul îsi face treaba.

Ni-i viata prea plina de rautate
Minciuna-i la rang de sinceritate
Iubirea-i o vorba, acolo, si ea
Iluzie stearpa, de vreme rea.

Cu glas de soapta, plin de minciuna,
Rostim o vorba ce-i doar o gluma
Proasta si trista, dar des o cam rostim:
„Iubesc"... dar ce-nsemna? Deloc nu stim.

Sinceritatea-i o marfa proasta
Ipocrizie e viata noastra.
Sincer sa fie, nimeni nu poate,
Iar adevaru-i demult pe moarte.

Ni-s vietile pline doar de iluzii
Si din sperante cream confuzii.
Care ni-i scopul, la urma-urmei?
Sa fim asemeni cu restul turmei?

 Nimeni nu vrea sa sparga necazul
Lumii, putin, sa-i schimbe macazul.
Viata ne-o ducem dupa instincte
Albul si negrul nu-s prea distincte.

Doar cenusiul, vesnic, troneaza
Drumul vietii, ni-l tot vegheaza.
Despre dreptate, nu-i nici o veste…
Egalitatea?... E doar o poveste!

Un basm frumos, dar mare minciuna
Fraternitatea-i o gluma buna,
Caci nesimtirea în toate aseaza
Samânta-i tare... balon de emfaza…

...Frigul din suflet, tânjeste soare,
Dar plictiseala adânc de tare ma doare
În lumea stearpa, traim degeaba
Doar nenorocul îsi face treaba..."MARK BARBU

DOAR O SIMPLA PARERE

A venit si decembrie 2012. Mai sunt doar cateva zile pana pe 21.12.2012. Spaime, pareri, idei, sfaturi, indicatii, interdictii.......Toate au venit ca un tavalug peste noi. Am citit si eu mare parte din ele, pe unele le-am postat aici spre a le citi si voi pentru a vedea daca rezonati cu informatiile transmise. Parerea mea insa este ca nimic din ceea ce este material nu va suferi o schimbare asa brusca peste cele "trei faimoase zile-nopti". Schimbarea va fi in interiorul nostru, iar asta se face de mult timp, putin cate putin. Suntem din ce in ce mai multi cei care constientizam ceea ce se intampla in plan spiritual; din ce in ce mai multi suntem cei care constientizam ca a crede in Dumnezeu nu are nici o legatura cu religiile (care nu fac decat sa tina in intuneric spiritele celor multi); din ce in ce mai multi suntem cei care ne desprindem treptat din fraul Sistemului.(Stiu ca vor fi suficient de multi cei care ma vor blama pentru ceea ce scriu acum dar este parerea mea si mi-o asum. Si nu mai vreau sa tac atunci cand simt nevoia sa spun ceva. Stiu ca vor fi multi cei care vor spune "vaaaai, cum poti spune asa ceva despre religie in Sfantul Post al Craciunului?" Dar voi dragilor cum puteti sa ucideti bietii porci in numele credintei? Cum se potriveste a te infrana de la a manca "de dulce" cu a lua viata unei fiinte nevinovate? Lamuriti intai chestiunea asta si apoi judecati-ma pe mine). Sa revenim la ceea ce ar putea urma. Vom asista in continuare la luptele pentru iluzoria putere din fruntea tarii (zic iluzorie pentru ca suntem destui cei care stim ca legile nu se fac deloc la Bucuresti, dirijorul orchestrei este undeva mai departe), vor creste preturile, vor mari taxele si impozitele, vor, vor, vor....Nu pot minti spunand ca eu nu imi doresc o schimbare radicala si cat mai rapida a tot ceea ce ma inconjoara. Imi doresc asta cu toata fiinta mea si tare mult as vrea pentru planeta asta sa fie totul asa cum imi amintesc eu uneori un loc despre care nu pot vorbi pentru ca nu gasesc cuvintele potrivite pentru a-l descrie. Pare ciudat si lipsit de sens ceea ce spun dar asta mai putin conteaza. Va doresc pentru acest Nou Inceput (pentru ca va fi un inceput spiritual) sa aveti curaj sa lasati Iubirea sa emane din fiinta voastra ori de cate ori simtiti ca vreti sa faceti asta, va doresc sa aveti puterea sa spuneti "Nu" atunci cand este cazul, va doresc sa aveti curajul sa va iubiti si sa va respectati pe voi insiva fara sa va fie teama ca pareti egoisti, va doresc sa aveti curajul sa va opuneti Sistemului de fiecare data cand ceea ce simtiti voi nu este in concordanta cu ceea ce vi se impune, va doresc sa aveti curajul sa fiti liberi si intelepciunea de a intelege ceea ce inseamna sa fii liber. LA MULTA LUMINA IN SUFLETE!

INCA MAI AVEM TIMP

In prima zi de facultate, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul.
Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.
Spuse: - Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?
Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.
- Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta? am intrebat.
- Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii, raspunse ea zambind.
- Hai sa lasam gluma, am reluat.
Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.
- Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul, imi spuse.
Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata.
Ne-am imprietenit pe loc.
Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei "masinarii a
timpului " confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.
De-a lungul anului, Rose a devenit " mascota " campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa.
La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei.
A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:
- Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu.
Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul. Continua:
- Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam.
Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes.
Trebuie sa razi si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori.
Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama.
E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani.
Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88.
Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere.
Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii.
Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut.
Numai cei care au regrete se tem de moarte. Si-a incheiat discursul cantand cu avant " Trandafirul ".
Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.
Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani.
La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn.
Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii.
SI NU UITATI:
NU POTI ALEGE SA IMBATRANESTI SAU NU;
DAR POTI ALEGE SA EVOLUEZI!
sursa:http://groups.yahoo.com/group/infinitaiubire/message/4706

UN GAND BUN NU COSTA NIMIC DAR VALOREAZA MULT!

Astazi am gasit pe blog urmatorul comentariu :Buna ziua, Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport . Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ameteli .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns . Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat. dumitru_gabriela31@yahoo.com

Stiu ca este plin internetul de cereri de ajutor, sunt peste tot si de aceea oamenii nu mai sunt sensibili la ele. Dar ceva imi spune sa nu raman indiferenta la rugamintea aceasta. Nu stiu de ce simt acest imbold. Nu voi scrie un articol despre suferinta acestei femei, va rog doar sa incercati sa o ajutati macar cu un gand bun, trimitandu-i energie.
Va multumesc pentru timpul acordat unei cauze nobile!

SCRISOARE DESCHISA CATRE POPORUL ROMAN

Nu stiu cum sa reactionez la primirea acestui mesaj. Stiu doar ca parte din mine nu vrea sa fiu nationalista, iar cealalta parte sufera cand realizeaza ca se palmuieste si se umileste poporul acesta de catre chiar cei care ar trebui sa-l apere, ei devenind unealta marilor puteri hidoase ale acestei lumi. Chiar nu stiu cum sa reactionez. Cititi si reactionati asa cum va dicteaza constiinta.

Scrisoare deschisă poporului român – Mesajul tăbliţelor de la Tărtăria

Popor român,

Îţi scriu pentru că sper ca măcar acum, să îţi aminteşti cine ai fost, cine eşti şi poate aşa vezi încotro te îndrepţi.

Eşti singurul popor european care trăieşte încă acolo unde s-a născut. Nu o spun eu, o spune istoria popoarelor. O fi mult, o fi puţin, nu ştiu dar ştiu că eşti unic în Europa, această Europă care te loveşte, te jigneşte şi te umileşte. De ce o laşi să facă asta, când tu eşti singurul popor născut , crescut şi educat în graniţele sale ?

Eşti primul popor din lume care a folosit scrierea. Nu o spun eu, o spun tăbliţele de la Tărtăria, şi o recunosc toţi cei care le-au studiat. Acum 7000 de ani, când alţii nici nu existau ca popor, pe aceste meleaguri locuitorii scriau, pentru a ne lăsa nouă mândria de a fi prima civilizaţie care se semnează pe acest pământ. Scrierea sumeriană a apărut 1000 de ani mai târziu şi totuşi mulţi se fac că nu văd şi nu recunosc adevărul. Cât timp o să te laşi neglijat ?

Ai fost singurul popor pe care nici o putere din lume nu l-a cucerit chiar dacă ai fost împărţit, despărţit şi asuprit de mai multe imperii. Nici unul nu a putut să te cucerească cât ai fost unit, nici romanii care au stăpânit doar o parte din vechea Dacie, cealaltă fiind stăpânită de Dacii liberi, nici turcii care nu au reuşit niciodată să îţi transforme teritoriul în paşalâc. Toate marile înfrângeri s-au bazat pe trădare. NIMENI NU A REUŞIT SĂ TE SUPUNĂ CÂT AI FOST UNIT. De ce te laşi dezbinat ?

Ai fost scut creştinătăţii, când întreaga Europă tremura de teama islamului. Sângele tău a salvat Europa iar românul Iancu de Hunedoara a salvat Viena şi întreaga Europa de furia semilunii. Acum, tu popor de salvatori ai creştinismului, eşti tratat ca un paria. Când îţi vei revendica drepturile ?

Din tine au apărut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Gogu Constantinescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Petrache Poenaru, Nicolae Teclu, Spiru Haret, Herman Oberth, Conrad Haas. Dar ce păcat, cei mai mulţi şi-au pus minţile sclipitoare în slujba altor ţări pentru că acasă nu i-a ascultat nimeni. De ce ai lăsat să se întâmple asta ?

Astăzi, popor român pentru tine se rescrie istoria. Cum vrei să se facă asta ? Cum vrei să te vadă cei ce îţi vor urma ?

- Astăzi, ca şi pe vremea fanarioţilor, domnitorul şi divăniţii nu au nici o legătură cu tine. Sunt străini de interesele şi dorinţele tale tot ce doresc este să stea cât mai mult în funcţie şi să câştige cât mai mult. Tu taci;

- Astăzi , ca şi pe vremea cuceririi romane, bogăţiile tării, aceleaşi mine de aur, argint sare, mierea acestui pământ sunt exploatate de alţii cu braţele tale şi se duc pentru a umple visteriile străinilor de neam.Tu taci;

- Astăzi, ca şi pe vremea asupririi austro – ungare, drepturile românilor sunt călcate în picioare, iar cei puţini fac legea pentru cei mulţi. Tu taci;

- Astăzi, ca şi în vremuri de restrişte, românii pleacă din ţară, să muncească, sau să îşi vândă inteligenţa pentru că ţara lor nu are nevoie de ei. Câţi dintre ei sunt viitorii Brâncuşi, Coandă, Conrad Haas, te-ai gândit la asta ? Conducătorii acestei ţări au nevoie de slujbaşi proşti, lipsiţi de educaţie, lipsiţi de caracter, lipsiţi de voinţă, lipsiţi de coloană vertebrală, ca să îi poată îndoi şi face figurine de plastilină din ei. Tu taci;

- Astăzi, ca şi pe vremea bolşevismului, la mare preţ sunt trădătorii, linguşitorii, vânzătorii de neam şi conştiinţă, traseiştii politici, gata să calce pe cadavre pentru a parveni şi a îşi păstra privilegiile. Tu taci;

- Astăzi, parlamentul şi guvernul ţării, divăniţii de azi, arendează pământurile şi întreprinderile “nerentabile “ la indicaţiile unor străini de neam cărora le cântă osanale, unor arendaşi străini, spunând că asta se numeşte privatizare. Pentru aceste arende, ei primesc peşcheşul iar ţara rămâne pe butuci. Tu taci;

- Astăzi, urmele civilizaţiei străbunilor voştri sunt şterse pentru ca fii tăi să nu mai ştie niciodată cum au apărut ei pe acest pământ, cine le sunt strămoşii şi care le sunt meritele:

1.Vechile situri arheologice sunt distruse, se construiesc şosele experimentale peste ele, Sarmisegetuza, Grădiştea, Munţii Buzăului, sunt vândute sub pretextul impulsionării turismului, unor privaţi care habar nu au că în pământul pe care îl calcă zace istoria ta încă nedescoperită. Tu taci;
2.Elemente din tezaurul ţării sunt trimise “ la expoziţie“ în afara ţării şi uită să se mai întoarcă, iar cei ce le-au scos nu dau nici un răspuns, se fac că au uitat de ele. Tu taci;
3.Arhivele tării sunt cedate printr-o lege a arhivelor străină de interesele naţionale, celor ce vor să scoată din mintea românilor ideea şi dovezile de unitate naţională.Tu taci ;
- Slujbaşii ţării, căftăniţii vând la preţ de piatră seacă şi fier vechi bunurile realizate de tine, sub oblăduirea şefilor lor, împart banii, apoi sunt “judecaţi” de ochii lumii şi primesc pedepse cu suspendare, adică “mulţumesc, la revedere, te mai chemăm noi când avem nevoie de serviciile tale”. Tu taci ;

- Oştirea ţării este batjocorită, decimată, dezarmată, pusă în slujba altora, copiii tăi mor pe pământuri străine iar Hatmanul Suprem vine în faţa ta şi spune că suntem într-o mare încurcătură, vom fi nevoiţi să împrumutăm avioane străine pentru a ne asigura siguranţa aeriană, de parcă asta s-a întâmplat peste noapte şi nu este urmarea politici sale dezastruoase , de parcă nimic din ceea ce se întâmpla românului azi nu i se datorează lui. Tu taci;

- Dispar din instituţii ale statului arhive cu invenţii şi inovaţii de interes strategic privind cercetarea nucleară. Cei puşi să le păzească nu păţesc nimic, iar cei ce trebuie să investigheze spun că nu e nimic deosebit. Tu taci;

- Ţi se fură voturile iar comisia care trebuia să investigheze pe cei care au fost prinşi cu vot dublu, nu dă nici un răspuns deşi există dovezi că ai fost furat şi voinţa ta răsturnată.Tu taci;

- În divan, se fură la 2-3 mâini, unii chiulesc alţii se fac că lucrează, iar alţii mânuiesc legile după bunul plac, în văzul tuturor şi nu li se întâmplă nimic. Tu taci;

- Sistemul educaţional se reduce la bani, bani la înscriere, bani la examene, bani la absenţe, bani la promovare, bani la angajare, bani la reexaminare. Copiii tăi nu mai ştiu nici cum îi cheamă dacă nu se uită pe internet sau nu primesc un SMS. Tu taci;

- Dacă te îmbolnăveşti , nu ai unde să te duci, s-au închis spitalele , s-au scumpit medicamentele, trebuie să mergi dacă eşti operat cu faşele şi anestezicul de acasă, altfel mori neoperat sau deschis şi neînchis. Intri în spital pentru o unghie lovită şi ieşi cu 10 boli pe care nu le aveai la intrare. Tu taci;

- Un copil de 15 ani, român sportiv, este bătut de colegii de echipă maghiari, pentru că e român , chiar de Ziua Naţională a României. Nu se întâmplă nimic. Ceva mai târziu, Hocheiştii Naţionalei României, ( de naţionalitate maghiară) la un meci cu selecţionata Ungariei tac când se intonează imnul României, dar cântă cu foc imnul Ungariei şi pe cel al ŢINUTULUI SECUIESC, imn care nu avea ce căuta la o manifestare oficială. Toţi tac. Tu taci;

- Guvernanţii nu fac altceva decât să te jupoaie, îţi bagă mâna în buzunar şi îţi iau banii pentru că eşti prea bogat în viziunea lor sau nu meriţi ce ai câştigat , iar ţara nu are bani. Se împrumută lăsându-te dator pe sute de ani fără să le pese ce vor face şi de unde vor plăti datoriile cei ce le vor urma.Tu taci;

- Duşmanii tăi, cei ce vor să te vadă dispărut pentru a îţi lua locul, îţi impun ce să mănânci, ce să bei, ce medicamente să iei, fac experimente cu tine, te folosesc drept cobai cu avizul şi ajutorul trădătorilor din fruntea ţării, care le aplică legile într-un Codex Alimentarius care te duce la pieire. Tu taci;

- Parlamentarii îşi votează legi speciale, se protejează împotriva judecăţii pentru hoţiile şi prostiile pe care le fac, se acoperă cu legi făcute numai pentru ei, şi fură acoperindu-se unul pe altul. Tu taci;

- Preşedintele ţării îşi exprimă oficial acordul de modificare a Constituţiei ţării, la cererea unor străini, care îşi urmăresc propriile interese, fără a consulta măcar parlamentul dar să mai te consulte pe tine . Tu taci ;

- Un român plecat de acasă, descoperă peste hotare că ţara lui are de recuperat o sumă mare de bani de la alt stat. Ce fac parlamentarii români? Refuză să investigheze cazul pentru că nu vor să îi supere pe cei ce îi ţin pe jilţuri fără să le pese de interesul naţiunii trădând jurământul făcut la investire. Tu taci;

Asta se întâmplă astăzi, popor român, şi tu taci. Dacă ar fi ca tot ceea ce se întâmplă să se răsfrângă numai asupra ta, românul de azi, nu ţi-aş scrie un cuvânt. Te-aş lăsa să lâncezeşti, să dormi până se aşterne praful peste tine şi mătura istoriei te va scoate afară din mintea celor ce vor urma, ca pe o întâmplare neplăcută. Dar tu popor român de azi, eşti legat de cel de ieri şi de cel de mâine şi odată cu tine piere nu numai trecutul, dar şi viitorul acestui neam.

Cât o să mai taci ? Trezeşte-te popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei tot ce ti-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii. Acesta este mesajul nedescifrat până acum, al tăbliţelor de la Tărtăria!

Sursa: www.ziuaveche.ro

DE LA MINE PENTRU VOI

A mai trecut un an. Ma cam grabesc afirmand asta, dar asa sunt oamenii, vor mult si repede. Au fost si bune si rele, dar le-am dus pe toate. Nu prea intelegem noi de ce ne-am ales sa venim aici, insa daca tot am facut-o haideti sa fim cooperanti si sa incercam sa facem totul cat mai bine si mai ales sa nu-i incomodam pe ceilalti in ceea ce au ei de facut. Sa privim viata ca pe un imens parc cu o intrare si o iesire, intre ele fiind mai multe alei. Sa alegem aleile cele mai frumoase, nu neaparat si cele mai usor de parcurs. Pana la urma provocarile vietii ii dau parfumul si savoarea. Dar m-am departat de subiect, spuneam ca a mai trecut un an. Poate ca unul dintre cei mai grei, cu multe dezamagiri in plan social, cu patura politica ranjind sfidator privind in jos la noi, cu preturi crescatoare, cu multe taxe sufocante, cu nedreptati, cu lacrimi, cu dezamagiri si deznadejdi. Toate astea privind in plan material. In plan spiritual este cu totul alt tablou. Am crescut mult in vibratii, am inceput sa vedem ceea ce doar visam (unii dintre noi), suntem pe cale sa ne indeplinim misiunile pentru care am venit aici, unii chiar si le-au terminat si au plecat dintre noi. Foarte multi au plecat in anul acesta. Nu-i priviti ca pe niste lasi, chiar daca si-au ales un mod mai "neagreat" de unii, asta doar pentru ca nu putem intelege cand, cum, de ce si unde plecam de aici. N-avem nici un drept sa-i judecam si nici sa-i stigmatizam. Nu vreau sa lezez si nici sa ma pun rau cu nimeni, dar consider ca fiecare e liber sa-si aleaga modul in care paraseste acest parc. Iar m-am departat de subiect. Peste cateva zile vom pasi in mult mediatizatul si trambitatul an 2012 . Nici macar nu stim sigur daca suntem in acest an. S-au decalat multe , s-au modificat multe in speranta ca vor putea ascunde adevarurile care ar fi putut trezi omenirea din somnul indus in care se afla. Jocurile au fost foarte bine facute de catre cei interesati, de catre cei care s-au folosit de forta de munca si de alte forte ale omenirii. N-are rost sa intru eu acum in subsoluri pentru ca ceea ce as putea spune eu acum ar fi doar ca o bataie de aripa in calea timpului. Ne-am schimbat mult in anul care a trecut, foarte multi am devenit mai constienti de natura noastra, am crescut spiritual, am devenit o forta de care Ei chiar se tem. Se vede asta din lupta lor furibunda de a mentine inca starea de anestezie in care au scufundat populatia. Dar se pare ca usor, usor pierd fraiele. Oamenii au inceput sa iasa in strada din diferite motive, au inceput sa realizeze ca ceva nu este in ordine cu viata lor. Ceva minunat se intampla in sufletele omenirii, chiar daca nu prea sunt toti constienti. Lumina patrunde usor in fiecare. Cei care nu rezista cedeaza si pleaca la locul prielnic vibratiei pe care o au. E greu sa stim care sunt cei care pleaca nerezistand sau cei care pleaca doar pentru ca si-au indeplinit misiunea aici. Mai bine e sa nu judecam si sa nu etichetam pe nimeni, pentru ca logica la care avem acces aici nu are nici o legatura cu logica ce se aplica in afara lumii acesteia. Haideti in anul care vine (indiferent ca e 2012, 2013, 2030) sa incercam doar sa fim mai buni cu noi insine. Sa nu ne incarcam in nici un fel cu energie negativa, sa nu mai uram, sa nu mai ranim, sa nu mai tipam, sa nu mai acceptam sa fim umiliti, sa nu mai..., sa nu mai....Stiu ca vedeti peste tot astfel de "lozinci", dar incercati sa intelegeti ca facand toate acestea va faceti un mare favor voua insiva, nicidecum celorlalti. Haideti sa invatam sa ne iubim pe noi insine mai intai. Asta va doresc eu pentru anul viitor. Va fi un an special daca e sa ne ghidam dupa ceea ce simtim unii dintre noi. Totul pare ca ar vrea o haina noua. Noaptea asta se pare ca va fi una speciala. Pamantul e atat de linistit de parca ar astepta ceva . Natura toata pare sa astepte ceva special. Ne vom alinia cu ea si vom primi cu bucurie tot ce are Universul sa ne daruiasca. SARBATORI CU MULTA LINISTE SI PACE IN SUFLETE SI UN NOU AN IN CARE SA REUSITI SA VA REGASITI ADEVARATA IDENTITATE! Va multumesc pentru fiecare vizita pe care o faceti aici in micul meu univers si sper din tot sufletul ca ati gasit macar un strop de lumina .

VIATA ASA CUM OAMENII AU UITAT SA O TRAIASCA

ZBOR DE PUI DE RANDUNEA

Tocmai veneam spre casa. Nori grei apasau cerul si fiinta mea. Sufletul imi era gol, pustiit de vantul aspru al vietii, udat de lacrimile amare ale dezamagirii. Mergeam si nu puteam sa ma gandesc la nimic. Deodata m-am trezit inconjurata de multe randunele care zburau la foarte joasa inaltime, zece - cinsprezece centimetri de sol. Se inaltau brusc si ciripeau de parca radeau. Zburau printre masini si printre oamenii care mergeau de parca erau teleghidati. Sfidau uratenia din mintile lor umane. Isi faceau jocul lor de pui de randunea, veseli si plini de viata. Multumeau cerului cu bucuria din zborul lor. Nu le pasa de nimic urat in afara zborului lor. Ciripeau si tasneau printre masini si oameni. M-am gandit ca la fel am trecut si eu prin viata. Am facut slalom printre oameni si intamplari fara sa ma fi putut lipi de nimeni si nimic. Desi par sociabila tot timpul am fost in afara oricarui grup. Zbor razant pe langa tot ce inseamna viata aici. Am depasit zona in care se jucau randunele dar am ramas gandind la viata si la toate cate sunt in ea. Am mintea plina de tot felul de teorii despre cum ar trebui sa fiu, cum sa iubesc oamenii, cum sa incep ziua, cum sa termin ziua, cum sa gandesc, cum sa ofer, cum sa primesc, cum sa cer, cum sa cred, cum sa visez, cum sa..., cum sa...Pot da sfaturi, pot asculta durerea oricui incercand sa alin cat de cat, dar nu pot sa aterizez nicaieri la fel ca puii de randunele care zburau, zburau...Ma aflu intr-un lung zbor de pui de randunea...

GANDURI...

Brr! E luni,primul minut al zilei de lucru. O anume persoana a tinut neaparat sa-mi strice cheful de viata. Brusc mi-am dat seama ca am obosit sa tot trec cu vederea, sa-mi impun ca toti oamenii au si o latura buna care ar trebui sa contrabalanseze partea intunecata. Am obosit sa tot caut acea picatura de lumina din fiecare suflet care imi iese in drumul vietii. Adevarul e ca sunt destui cei care au blocat de mult timp canalul receptor al energiei pozitive.
Din dorinta de a gasi in orice partea pozitiva am ignorat in ultima vreme semnalele pe care instinctul meu mi le-a adat de fiecare data. Am invocat faptul ca sunt prea neincrezatoare, prea sensibila, mult prea exigenta. Mi-am impus ca trebuie sa trec peste aversiunea ce mi-o inspirau unele persoane si locuri.
La inceputul anului mi-am gasit un nou loc de munca. Nu mai lucram de aproximativ un an. Stand de vorba cu o persoana pe care o cunosteam de cateva luni bune, m-am trezit spunandu-i ca as vrea sa ma angajez. Nici macar nu am realizat cand am inceput sa-i spun asta pentru ca nu ma gandisem deloc in prealabil. Era seara, destul de tarziu si am uitat imediat dupa ce am vorbit. A doua zi m-a sunat spunandu-mi ca pot incepe serviciul. Am ramas uimita dar nu mai puteam da inapoi si oricum curiozitatea ma impingea inainte.. Din prima clipa in care am ajuns acolo m-am simtit in locul nepotrivit. Instinctul ma avertiza, dar am pus aceasta stare pe seama faptului ca ma dezobisnuisem de contactul cu locuri si persoane noi. Am fost trei luni, in care m-am simtit ingrozitor. De obicei sunt foarte atenta cand merg (asta pentru ca am o problema mai delicata - nu mi-am ales tocmai picioarele potrivite pentru circulatul pe aceasta planeta ), dar in aceasta perioada am cazut de nu stiu cate ori in momentul in care ma apropiam de locul in care activam. Nu mai cazusem de ani buni. Cineva ma avertiza ca nu este ok faptul ca sunt acolo. N-o sa ma pierd in prea multe amanunte, in final, energia negativa de acolo, sau Ghidul meu Spiritual impreuna cu Ingerul Pazitor au lucrat destul de bine si am renuntat. Nu pentru ca as fi lasa ci doar pentru ca asa a fost sa fie. In ziua in care am demisionat, la doar cateva minute, tot din "intamplare", mi s-a oferit alt loc de munca. Totul s-a derulat atat de repede incat am acceptat in mod mecanic, de parca subconstientul meu stia deja scenariul. M-am izbit iar de un mediu ostil, indulcit oarecum de prezenta catorva persoane langa care se poate respira. Faptul ca sunt singura douasprezece ore mi-a oferit sansa de a putea observa, analiza si simti schimbarile prin care trecem vrem nu vrem. Lumea se schimba. Doar ca mi-e din ce in ce mai greu sa pot intelege negativitatea ce pare ca invadeaza .Poate ca e un fel de ultima zvacnire.. Cand m-am obisnuit cat de cat cu locul si cu oamenii aflu ca patronii pentru care lucrez fac parte din nu stiu ce Loja Masonica. Acum chiar nu inteleg de ce viata ma pune in fata acestei...situatii...Ce as putea sa fac? Merg inainte. Sigur am fost "chemata" aici cu un scop. Sunt sigura ca nu am fost "adusa"degeaba aici. I-am intalnit de doua, trei ori pe "domnii...membrii ai Masoneriei (inainte sa stiu asta). I-am simtit reci si...nu mai conteaza cum.
Viata merge pe repede inainte, zilele vin parca din ce in ce mai grabite, intrebari ne ametesc, informatii ne invadeaza, situatii ne depasesc, eclipsa, tsunami, cutremure, inundatii, calduri sufocante, geruri napraznice, razboaie fara scop aparent, atentate, asasinate in masa, valuri de sinucideri,...WAW...OARE SCAPA CINE POATE?
Simt ca am obosit, dar CEVA imi spune ca TREBUIE sa merg mai departe. Ceva invizibil, dar foarte bine perceput, ne leaga pe toti cei care inotam prin valul de negativitate. Vom reusi pentru ca nu suntem singuri. Si asta o spun nu lasandu-ma influientata de documentarele care au umplut Internetul, nici de multimea de mesaje mai mult sau mai putin veritabile. O spun doar pentru ca asa simt. Observati lumina din jur si evenimentele care se succed. Credeti doar ceea ce inima voastra accepta. Poate ca am scris mult si fara mesaj, sau poate ca mesajul se afla ascuns printre multele cuvinte aparent banale. Va multumesc pentru rabdare!

UNDE ESTE DUMNEZEU?

In mijlocul haosului din lume si a razboaielor, noi intrebam ''unde este Dumnezeu?" Cand cutremure violente distrug vietile a mii de oameni, noi intrebam ''unde este Dumnezeu?" Cand cineva drag noua este omorat de un sofer beat, noi intrebam ''unde este Dumnezeu?" Cand citim in ziare despre tot felul de abuzuri fizice, ne intrebam ''unde este Dumnezeu?" In noaptea noastra personala intunecata a sufletului, cand totul pare ca a esuat si viata noastra nu pare a fi decat un mare vid, noi strigam catre Dumnezeu si nu auzim nimic, nici o voce-nici pe a noastra, nici pe a lui Dumnezeu. Unde este Dumnezeu? Noi cautam aceasta Fiinta evaziva prin biserici si carti, incercam sa o gasim, sa il gasim prin tot felul de guru sau sfinti. Adesea acesta este primul
gand al unei noi zile si ultimul gand inainte de a intra in visele noastre seara. Noi ne chemam Spiritul in rugaciunile noastre, in meditatiile noastre si printre lacrimile noastre. Avem multe nume pentru aceasta iinta-Spirit, cel Etern, Allah, Creator, Lumina, Sursa, Ishvara. Unii neaga existenta lui Dumnezeu, dar majoritatea recunosc prezenta unei Fiinte infinite, divine, chiar daca ei nu au avut niciodata vreo intalnire constienta cu Cel despre care nu se poate vorbi. Unii spun ca Dumnezeu este natura. Altii spun ca Dumnezeu este in interior. Dar aproape toti isi petrec zilele vietii fara a avea o relatie intima cu aceasta Fiinta.Majoritatea au o dorinta profunda din inima pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu dar se abtin si asteapta sa ajunga intr-un regat ceresc la
fel de necunoscut. Dumnezeu ste aici, asa simt eu, chiar aici in aceasta realitate fizica. In interiorul meu, in alti oameni, in natura si in dimensiunile care ne inconjoara. Spiritul se afla in fiecare respiratie de-a mea, in fiecare pas pe care il fac, in fiecare minut al zilei. Dar unde este Dumnezeu? De ce nu mi-a aparut Dumnezeu? De ce, ma intreb eu, nu pot trece de starea mea mentala de a fi pentru a intelege, pentru a sti, a vedea si a auzi de la aceasta fiinta ceea ce imi doresc atat de mult sa imi amintesc. Daca il iubesc atat de mult pe Dumnezeu de ce, oh de ce, aceasta fiinta este atat de evaziva? Sunt surprins ca a trebuit sa-mi pun aceasta intrebare, dar ce pacat ca ma prefac ca nu stiu raspunsul. Mai devreme in aceasta zi am iesit intr-o frumoasa iarna din Colorado pentru a fuma in liniste o tigara. Nici nu ma mai gandeam la intrebarea ''unde este Dumnezeu?" Nu stiu la ce ma gandeam, dar oricum nu era ceva important. Cred ca mi-am pus intrebarea ''unde este Dumnezeu?" de atat de multe ori, incat intr-un final trebuia sa apara si raspunsul. Si asa a fost. Inca odata. Poate ca de data asta nu voi mai uita pentru ca imi notez. Dumnezeu este intotdeauna aici. Dar lumina Spiritului este de o asemenea puritate, simplicitate si intensitate, incat m-ar dezintegra daca as dori sa o privesc. Este de o asemenea iubire si compasiune incat prezenta sa m-ar distruge. Este de o asemenea magnitudine incat mi-ar putea anula intunericul-o parte din mine care s-a dezvoltat de eoni de timp-si imi este frica de faptul ca nu ar mai ramane nimic din mine. esenta lui Dumnezeu mi-a soptit ''IUBESTE-TE ASA CUM TE IUBESC EU PE TINE SI ATUNCI MA VEI PUTEA PRIVI. IUBESTE-TE PE TINE SI ITI VEI AMINTI DE MINE''. Lumina Spiritului este mahnifica. Noi inchidem usa pentru ca ne temem ca ne-ar putea anihila daca am privi chiar si o secunda. Noi propiem usa in timp ce chemam prezenta Spiritului. Noi ne retragem in rutina zilnica intrebandu-be ''unde este Dumnezeu?" In rutina noastra noi uitam din nou sa ne iubim pe noi insine. Ne intoarcem in a-l studia pe
Dumnezeu intrebandu-i pe altii daca ei stiu unde este Dumnezeu si cautandu-l in lucruri externe. Ne asezam noaptea in pat sperand ca urmatoarea zi poate vom cunoaste in sfarsit iubirea lui Dumnezeu. Si, insfarsit, cand dorul pentru Dumnezeu este depasit de iubirea de sine, noi cunoastem necunoscutul.

sursa: http://www.crimsoncircle.com/
http://alessandragrigorescu.blogspot.com/

OAMENI CARE CLADESC OAMENI II

"Eram sigur că-mi voi pica examenele din primul semestru. Auzisem tot ce se spunea despre ebraică, greacă, teologie şi Biblie. Eram îngrozit. La un singur curs, ni se cerea să citim mai mult de două mii de pagini. Absolvenţii seminarului se delectau povestind cât de greu le fusese, cum cădeau studenţii ca muştele în primele săptămâni, iar cei din primul an îşi ieşeau din minţi!
De aceea m-am decis împreună cu soţia mea că ar fi mai bine să ne înscriem la un curs de citire rapidă căruia i se făcea reclamă în toată ţara. Ni s-a spus că ne-am putea tripla viteza de citire dezvoltându-ne foarte mult capacitatea de memorare.
În prima zi de cursuri, profesoara ne-a zis:
— Vreau să vă arăt cât de repede veţi citi la sfârşitul acestui curs. In stânga ei se afla o masă la care erau aşezaţi trei absolvenţi.
— Priviţi-i în timp ce citesc! a zis ea. Ei au luat câte o carte pe care nu o mai citiseră niciodată — cărţi mari, voluminoase — şi au început să întoarcă paginile, atât de repede, de parcă simţeam un curent până în spatele clasei!
Am început să râd şi m-am gândit: Este imposibil! Nu citesc ei chiar atât de repede — am fost tras pe sfoară. Îmi vreau banii înapoi! Probabil că profesoara mi-a citit gândul, deoarece chiar atunci a zis:
— Dacă urmaţi instrucţiunile noastre şi vă îndepliniţi sarcinile, veţi putea citi exact ca ei... dacă nu, vă dau banii înapoi.
Eram prins!
Sarcinile ei erau adesea originale şi neconformiste. Ni s-a zis că, pentru a citi o mie, trei mii sau chiar cinci mii de cuvinte pe minut, erau necesare
metode radicale. Sarcina din prima săptămână avea ca scop să ne antreneze ochii pentru a trece de la citirea cuvintelor la citirea paginilor întregi. Ce idee!
Am intrat într-o bibliotecă din cartierul nostru şi am întrebat unde aş putea găsi cărţile pentru copii. „Aveţi copii?" m-a întrebat bibliotecara.
— Nu, doamnă.'
— Atunci să cred că vă interesaţi pentru rude sau prieteni?
— Nu, pentru mine.
— Oh... a zis ea. Şi la ce cărţi pentru copii v-aţi gândit?
încercând să par pe atât de nonşalant pe cât îmi permitea jena ce o simţeam în mine, am răspuns:
— N-are importanţă — oricare e bună. Nu cred că subiectul contează. Femeia era bibliotecara tipică — cu părul cărunt prins în coc, cu ochelari
de citit, înaltă şi suplă, puţin distantă. Cu o privire suspicioasă, mi-a arătat unde erau cărţile pentru copii. Fără să acord nici o importanţă tipului, mărimii sau subiectului, mi-am îndesat zece-cincisprezece volume sub braţ şi le-am dus la masa cea mai apropiată. Bibliotecara nu s-a mişcat.
Apoi mi-am început treaba. Luam câte o carte, cu capul în jos, şi întorceam paginile cât puteam de repede. O puteam auzi pe bibliotecară respirând în spatele meu, peste umărul meu stâng. în cele din urmă, a exclamat:
— Tinere, eşti conştient că ţii cărţile cu capul în jos?
— Da, am zis. E remarcabil... şi, cu o faţă cât se poate de serioasă am întrebat-o: Aţi încercat vreodată?
în final, a venit roată, până a ajuns în faţa mea, m-a privit în ochi şi, cu o figură preocupată, a întrebat:
— Chiar citiţi asta?
— Nu, doamnă. Habar n-am ce scrie în aceste pagini. Dar profesoara ne-a zis că nu contează.
în fiecare zi, timp de câteva săptămâni, am mers la aceeaşi bibliotecă. Timp de o oră luam cărţile pentru copii şi, întoarse cu capul în jos, dădeam paginile cât puteam de repede. Când plecam, îi zâmbeam bibliotecarei mele preferate. Până la sfârşitul celei de-a doua săptămâni, nici nu se mai uita la mine. în cele din urmă, am trecut la cărţi mai serioase — cărţi mari de referinţă. Am făcut acelaşi lucru cu ele timp de o oră în fiecare seară. Nu i-am spus sărmanei femei ce se întâmplă până când nu am terminat cursul, şi atunci am râs amândoi pe cinste.
Sarcinile concrete ne erau date cu un scop anume. Ca şi copii, am fost învăţaţi să citim câte un cuvânt o dată. Dar, ca să citeşti repede, nu poţi să te uiţi la fiecare cuvânt — trebuie să înveţi să citeşti o pagină întreagă. Ţinând
cartea invers nu mai puteam citi cuvinte separate. Ne obişnuiam ochii şi mintea să vadă cuvintele aşa cum vedem un tablou — totul într-o fracţiune de secundă, fără să ne concentrăm asupra părţilor.
Media vitezei de citit în clasa noastră a crescut de la 200-450 cuvinte pe minut la 1.000, 2.000, 3.000 şi, în cazul câtorva, la peste 5.000 de cuvinte, împotriva oricăror idei preconcepute, chiar şi memoria ni s-a îmbunătăţit. Mulţi au terminat cursul citind 3.000-5.000 de cuvinte pe minut
reţinând 80% sau chiar mai mult. Cumva, instructoarea ne dezvăluise un secret pentru citirea rapidă.
Gândiţi-vă numai ce mult ar însemna pentru un om obişnuit capacitatea de a citi rapid. în ultimele săptămâni, am citit şapte cărţi — clasici creştini şi cărţi despre conducere/management. Totalizau împreună în jur de 445.000 de cuvinte.
Comparaţi rezultatele, dacă le-aş citi la următoarea viteză de cuvinte pe minut (cpm):
445.000 cuvinte cu 250 cpm = 1780 minute sau 29,5 ore. 445.000 cuvinte cu 1.000 cpm = 445 minute sau 7,5 ore. 445.000 cuvinte cu 3.000 cpm = 148,33 minute sau 2,5 ore.
Folosind această informaţie, gândiţi-vă ce s-ar putea întâmpla doar în timpul celor patru ani de la un colegiu de nivel mediu. Să zicem că în timpul celor patru ani petrecem numai două ore pe săptămână citind. Totalul ar fi 24.960 minute de citit. Comparaţi câte cărţi aţi citi în acei patru ani cu 250, 1.000 şi 3.000 cpm, considerând că fiecare carte conţine 63.500 de cuvinte sau cu 200 de pagini mai mult.
Cu 250 cpm aţi citi o carte în 254 minute sau 98 de cărţi în patru ani. Asta înseamnă un vraf de cărţi înalt de un metru şi jumătate.
Cu 1.000 cpm aţi citi o carte în 63,5 minute sau 393 cărţi în patru ani. Asta înseamnă un vraf de peste şase metri.
Cu 3.000 cpm aţi citi o carte în 21,2 minute sau 1.177 cărţi în patru ani. Asta înseamnă un vraf înalt de aproape nouăsprezece metri — o clădire cu cinci etaje!
Acum, înainte să ajungeţi să credeţi că aveţi de-a face cu o reclamă pentru un curs de citire rapidă, să trecem la esenţa acestui capitol. Luaţi acelaşi student şi înlocuiţi cartea bidimensională cu o persoană tridimensională profesorul! Şi, în loc să vorbiţi despre citirea rapidă, ce-ar fi să vorbim despre predarea rapidă? Un scenariu mult mai interesant!"

Legea Memorării
concept, model şi maxime

OAMENI CARE CLADESC OAMENI

"Cînd l-am ascultat prima dată predînd, mi-am spus: „Vreau să studiez cu omul ăsta!" Se numea Howard G. Hendricks. M-am dus la seminar ca să învăţ tot ce puteam de la acest profesor deosebit. Doream să învăţ nu doar ce predă, ci şi cum predă, în cei patru ani de facultate, l-am ascultat mai mult de 350 de ore şi, după fiecare curs, studenţii plecau instruiţi, provocaţi şi cu un pas mai aproape de Dumnezeu. în ultimul an de facultate, am început să mă întreb dacă Profu 'ştia ce înseamnă cuvîntul plictisitor.

După cei patru ani de zile cît i-am studiat modul de predare, mi-am dat seama că respecta un tipar de bază. Cu trei minute înainte de începerea orei, piciorul lui drept începea să se legene sub catedra veche de stejar. Exact în clipa în care minutarul arăta ora exactă, îşi ridica degetul arătător de la mîna dreaptă adresîndu-se celor prezenţi: „Doamnelor şi domnilor..." şi continua cu o introducere atît de interesantă, încît o notam cu toţii. După trei sau patru minute, spunea prima glumă. După opt sau zece minute de la începerea cursului, se ridica de la catedră şi desena un grafic sau o schemă pe tabla „albă". Mai întîi scria cu albastru, întotdeauna. Apoi scria cu violet. Şi întotdeauna sublinia cu o linie ondulată ca să scoată ceva în evidenţă. Ritmul său era inconfundabil. Şi dădea rezultate — întrebaţi-1 pe oricare dintre miile de oameni care i-au fost studenţi.

În timpul ultimului meu an de seminar, m-am hotărît să-1 supun pe dr. Hendricks unui test. Voiam să văd cum ar reacţiona acest maestru dacă unul dintre studenţii săi nu ar fi fost atent la oră — indiferent de motiv. M-am aşezat în spatele sălii, în colţul din dreapta, lîngă singura fereastră, şi m-am hotărît să mă uit toată ora pe fereastră. Fiindcă în clasă nu erau decît treisprezece studenţi, avea să mă observe, cu siguranţă. Mi-am luat ceasul şi am început să-1 cronometrez. Ce va face cînd va vedea că nu-mi poate capta atenţia?

Aşa cum mă aşteptam, a început în forţă, ca de obicei, cu o introducere remarcabilă. Deşi mîna a început să-mi tremure, m-am silit să nu notez nimic. Vedeam pe sub sprîncene că observase lipsa mea de interes. A încălcat tradiţia spunînd o glumă în primul minut — cu totul în afara subiectului. Dacă aş fi rîs la gluma lui, şi-ar fi dat imediat seama că îl ascultam, aşa că mi-am dus discret mîna la gură şi am continuat să mă uit pe fereastră.

După cele două minute de păsuire, s-a ridicat de pe scaun şi a început să deseneze pe tablă — mult prea devreme. A observat din nou că nu-mi luam notiţe şi s-a oprit chiar în mijlocul desenului, fără să-1 mai termine.

A pus carioca jos îndreptîndu-se spre capătul sălii pentru a mă studia îndeaproape, încercînd cu disperare să-mi atragă privirea. Am început să mă neliniştesc, iar timpul trecea. Eram hotărît să nu-1 bag în seamă.

În cele din urmă, şi-a dat drumul. Venea aproape în salturi pe culoar, strigînd:

— Wilkinson, la ce te tot uiţi pe fereastra aia? Cu o privire spăşită, m-am întors şi am spus:

— La nimic, domnule profesor. Vă rog să mă scuzaţi.

M-am uitat la ceas. Nu trecuseră decît 3 minute şi 37 de secunde! De necrezut. Toleranţa lui la neatenţia unui student se limita la 217 secunde.

Cu acea experienţă remarcabilă încă proaspătă în minte, am participat la următoarea oră ţinută de un alt profesor. Ce contrast! O parte a sălii era plină de studenţi care niciodată nu au fost atenţi la ce spunea, ci îşi făceau temele la o altă materie. Totuşi, profesorul respectiv nu părea deloc deranjat; el s-a întors, pur şi simplu, spre cei care stăteau în cealaltă parte, adresîndu-li-se. Gîndul lui era: Nu mă priveşte dacă nu vreţi să învăţaţi.

Cît de diferite erau modurile de a gîndi ale celor doi profesori — şi ce contrast în gradul de receptivitate al studenţilor. Un profesor nu putea tolera lipsa de interes a studentului faţă de ceea ce preda nici cîteva secunde, în timp ce altuia părea să nu-i pese întregul semestru!

Care ar fi fost reacţia ta, la sfidarea unui student care se uită pe geam? Ţi-ar fi păsat? Ar fi continuat ceasul să ticăie?

Ca profesor, dr. Hendricks se considera responsabil dacă studentul învăţa. Din contră, al doilea profesor credea că datoria lui era doar să parcurgă materia, fără să ţină cont dacă studenţii rămîneau cu ceva sau nu."

Legea Memorării
concept, model şi maxime

ROMANIA

Subscriu.
"Populatii pregatite pentru disparitie...populatiile din Muntenia, Moldova, Dobrogea si Transilvania....(Romania nu a fost decat un mare simulator de tara...si atat...)".


Comentariu personal - Cum se face ca tara asta exista aici dintotdeauna, toata lumea o fura de mii de ani, si inca nu au reusit sa o saraceasca. Oamenii sunt prea blanzi, ca altfel...

Romania nu a fost niciodata un simulator de tara. Doar ca aici s-au facut dintotdeauna cele mai complicate experimente pe oameni. Si ei au mers intotdeauna inainte... Cine oare incearca din nou sa ne dezbine?


Si acum articolul promis...



Rostul

Când te desparţi din vina ta, încerci o vreme să te lupţi cu ireversibilul, îţi dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă şi renunţi.
Când te desparţi din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înţelegi ce s-a întâmplat.
Iei povestea de la capăt, pas cu pas şi te chinui să pricepi ce n-a fost bine şi unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum.

La fel se întâmplă şi atunci când te desparţi de ţara ta. Dezamăgit, înşelat, mânios, îndurerat. Nu ţi-e uşor s-o laşi. Ţara şi mama nu ţi le alegi.
Te aşezi pe celălalt mal al lumii şi cauţi răspunsul: ce s-a întâmplat cu ţara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc.

României i-a dispărut rostul. E o ţară fără rost, în orice sens vreţi voi.
O ţară cu oameni fără rost, cu oraşe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, maşini şi ţoale fără rost, cu relaţii şi discuţii fără rost, cu minciuni şi înşelătorii care nu duc nicăieri.

Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul şi credinţa.

Bătrânii.

România îi batjocoreşte cu sadism de 20 de ani. Îi ţine în foame şi în frig. Sunt umiliţi, bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini pe trecerea de pietoni.
Sunt scoşi la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privaţi prin pensii de rahat.
Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri. Câini ţinuţi afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane.

Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiţi. O fonotecă vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste.
Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor.

Pământul.

Care pământ? Cine mai e legat de pământ în ţara aia? Cine-l mai are şi cine mai poate rodi ceva din el?

Majestatea Sa Regele Thailandei susţine un program care se intitulează "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajaţi să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un
fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supravieţui fără ajutoare de la ţările
"prietene".

La noi chestia asta se numeşte "agricultură de subzistenţă" şi lui tanti Europa nu-i place.
Tanti Europa vrea ca ţăranii să-şi cumpere roşiile şi şoriciul de la hypermarketuri franţuzeşti şi germane, că de-aia avem UE.
Cântatul cocoşilor dimineaţa, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiţă până de Ignat, corcoduşele furate de la vecini şi iazul cu sălcii şi broaşte sunt imagini pe care castraţii de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înţelege şi, prin urmare, le califică drept nişte arhaisme barbare. Să dispară!
Din beţivii, leneşii şi nebunii satului se trag ăştia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, ca nu erau în stare să-l muncească.
Nu ştiu ce înseamnă pământul, câtă linişte şi câtă putere îţi dă, ce poveşti îţi spune şi cât sens aduce fiecărei dimineţi şi fiecărei seri.
I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineaţa şi plecau la câmp cu ciorba în sufertaş.
Pe toţi gângavii şi pe toţi puturoşii ăştia i-au făcut comuniştii primari, secretari de partid, şefi de puşcării sau de cămine culturale.
Pe toţi ăştia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creştineşte.

Credinţa.

O mai poartă doar bătrânii şi ţăranii, câţi mai sunt, cât mai sunt.
Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume şi pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă şi flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o variantă modernă de credinţă, cu fermoar şi arici, prin care ţi se vâd şi ţâţele şi portofelul burduşit.
Se poartă la nunţi, botezuri şi înmormântări, la alegeri, la inundaţii, la sfinţiri de sedii şi aghesmuiri de maşini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluţiei.
Se accesorizează cu cruci făcute în grabă şi cu un "Tatăl nostru" spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu părinte, e urgent.

Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăştia depozite şi vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o.
Bisericile se înmulţesc, credincioşii se împuţinează, sfinţii de pe pereţi se gândesc serios să aplice pentru viza de Canada.

Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân şi cu bani, cu care se mărită.
Băieţii noştri fură bancomate, joacă la pokere şi beau de sting pentru că ştiu
de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită.
Părinţii noştri pleacă să culeagă căpşuni şi să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele lor, conduse de securiştii noştri.

Sună-ţi bunicii, pune o sămânţă într-un ghiveci şi aprinde o lumânare pentru vii şi pentru morţi.

Să trăieşti.



Un articol de Bradut Florescu