iubirea

"Iisus iubea. Era dragostea, marele şi minunatul dar pe care-l făcea omenirii. Si a proclamat deschis că originea acestei iubiri este Tatăl ce trăia în El - acelaşi Tată care trăieşte în toţi oamenii.

Ceea ce dădea lui Iisus libertatea şi forţa de a îmbrăţişa întreaga omenire, era cunoaşterea unirii sale şi identitatea cu Tatăl. El s-a desprins rând pe rând de iluziile care erau cauza unei vieţi de ipocrizie; şi făcând-o El exprima din plin pe Tatăl trăind in El."

RUGA

"Dumnezeule, ajuta-ma sa simt puterea, acea flacara aprinsa din mine si lasa-ma sa simt pasiunea de a fi mai puternic decat am fost vreodata. Lasa-ma sa pasesc in lume asemenea unei flacari a luminii tale, stiind ca fiecare noua zi reprezinta un inceput, o sansa de a pune in aplicare ceea ce stiu."

"Atotputernice Spirit al Luminii ce straluci in Cosmos, atrage-mi flacara, in armonie, spre tine.
Ridica-mi focul din intuneric,
Atractie a focului care este Una cu TOTUL.
Ridica-mi sufletul, tu preaputernice.
Copil al Luminii, nu-ti intoarce fata de la mine.
Fa-ma sa ma topesc in cuptorul tau;
Cel ce esti una cu toate lucrurile si toate lucrurile
Una cu tine, foc al vietii si Una cu Mintea."
TOTH

IMNUL VIETII

Viata e o sansa - nu o lasa sa se piarda/ Viata e frumusete - admir-o/ Viata e o bucurie - gust-o din plin/ Viata e un vis - transforma-l in realitate/ Viata e o sfidare - infrunt-o/ Viata e o datorie - implineste-o/ Viata e un j o c - joaca-l/ Viata e pretioasa - ai grija de ea/ Viata e o bogatie - pazeste-o/ Viata e dragoste - bucura-te de ea/ Viata e un mister - incearca sa-l patrunzi/ Viata e o promisiune - n-o lasa neimplinita/ Viata e tristete - treci peste ea/ Viata e un imn - canta-l/ Viata e o lupta - accept-o si castig-o/ Viata e o tragedie - fii tare/ Viata e o aventura - indrazneste sa ti-o asumi/ Viata e fericire - fii astfel incat sa o meriti/ Viata e Viata - ocroteste-o! MAICA TEREZA

marți, 24 decembrie 2013

COLINDE, COLINDE.- MIHAI EMINESCU


PENTRU SUFLET



SFATURI PENTRU TINE....


"1. Cand cineva pe care il iubesti te raneste, nu il rani niciodata inapoi. In loc sa faci acest lucru, arata-i ca sentimentele tale au fost ranite si ca trebuie sa isi ceara scuze. Astfel, viata ta sentimentala se va imbunatati.

2. Minimalizeaza drama in viata ta. A invata cum sa fii intr-o relatie isi poate avea provocarile sale. Nu merita sa te superi pentru orice lucru marunt. Cand iti investesti toata energia emotionala in alte lucruri, nu o sa-ti mai ramana energie pentru cel pe care il iubesti. Pastreaza lucrurile marunte in locul lor corect.

3. Daca ai facut o greseala, asuma-ti vina. Cu totii spunem si facem lucruri prostesti; este doar o parte din a fi om. Accepta ca nici tu, nici partenerul tau nu sunteti perfecti. Neluand greselile celuilalt la modul personal, puteti scadea simtitor tensiunea in relatia voastra de iubire.

4. Daca viata ta amoroasa trece printr-un ritm mai lent, vorbeste despre acest lucru si vezi cum si ce simte fiecare din voi. Este ok daca sunteti amandoi de acord cu acest lucru, insa daca unul din voi are nevoie de mai multa atentie fizica, ar trebui sa incerci sa rezolvi acest lucru. Partenerul tau s-ar putea simti singur si plin de resentimente, ceea ce te va impiedica sa-i fii aproape.

5. Petreceti o seara pe canapea imbratisandu-va. Nu stati si nici nu va uitati la niciun film, ci puneti muzica pe fundal. Stati pur si simplu unul in bratele celuilalt si bucurati-va de apropiere. Pentru unii oameni, a se cuibari la pieptul celuilalt este la fel de intim ca a face dragoste.

6. Pretuiti vremurile bune si unul pe altul. Cand faceti asta, este mult mai greu ca momentele dificile si micile probleme zilnice sa va doboare. Cand exista o legatura puternica intre voi, in loc sa ‘fierbeti” din cauza blocajelor, puteti rade pe seama lor.

7. Acceptand ca incercati amandoi tot ce va sta in putinta, indiferent de sarcina, creste de fapt dragostea unuia pentru celalalt. A te simti acceptat de partener creste calitatea vietii si iti da taria sa abordezi probleme noi si dificile.

8. Niciodata sa nu-ti excluzi partenerul sau sa-l dobori. Cand te retragi sau spui ceva denigrant persoanei cu care iti imparti viata, acest lucru ia cu sine o parte din legatura voastra. Nu exista niciun motiv pentru care doi oameni care se iubesc unul pe altul sa nu rezolve supararile normale ale vietii intr-un mod pozitiv.

9. Ai incredere in partenerul tau de viata. Da, poate ca ai fost dezamagita o data sau de doua ori, insa respectul si cunoasterea unuia pentru celalalt probabil ca au crescut. Daca nu ai incredere 100%, este timpul sa incepi sa ai incredere 100%.

10. Niciodata nu este prea tarziu pentru a avea o relatie fericita, puternica si iubitoare. Indiferent de lucrurile prin care ai trecut, inca exista pentru tine optiunea de a lua totul de la inceput."

Sursa: http://www.psychologytoday.com/blog/emotional-fitness/201307/ten-rules-love
http://www.garbo.ro/articol/Familie/15186/barton-goldsmith-10-reguli-dupa-care-sa-iubesti/pagina-2.html

duminică, 15 decembrie 2013

CENTRUL ENERGETIC AL PAMANTULUI


In Bucegi, in apropierea Virfului Omu, se afla cel mai important Centru energetic-informational natural al Planetei. Aceasta este parerea cercetatoarei Cristina Pinculescu, din Bucuresti. Iata, in esenta, citeva informatii despre aceasta teorie.

Existenta ”Centrului” este semnalata de toate traditiile stravechi. Astfel, in ezoterismul musulman este “Muntele Polar”, sau “Muntele QAF”. In India si Tibet i se spune Shambala, sau “Muntele Meru”. In Occident se vorbeste de “Monsalvat”, sau “Sediul Graalului” – “acolo unde timpul se preface in spatiu”. La chinezi este “Muntele Tai” – sediul nemuritorilor. El se mai gaseste si sub denumirea “Axis”, sau “Cardines Mundi”, “stilpul cerului”, “piramida cosmica”. In Crestinism este “crucea”, sau “arborele vietii”.

Acest Centru are prioritati cu totul speciale. In lucrarea pe care autoarea a elaborat-o in urma acestor cercetari (finalizate in 1988) sint descrise mai multe efecte energetice speciale ale centrului in cauza – surprinse pe pelicula foto, electronografice si mostre de roca avind proprietati stranii, prelevate de pe virful respectiv. Aceste probe confirma pe parcursul lucrarii (deosebit de vasta) activitatea Centrului. Structura energetica a Terrei este mult mai complexa decit se crede.

Centrul energetic din Bucegi este cel mai important, insa nu este singurul. Mai exista sase centre energetice de prima importanta (pe linga multe altele secundare), care sint in corelatie cu acesta, si este posibila localizarea lor pornind de la cel din Bucegi. Acest”centru”, precum si toate celelalte centre secundare sint “cheile” care vor da acces “Omului Mare”, care este Umanitatea, la oceanul infinit al energiei si informatiei cosmice. Pentru intreaga structura a universului nostru, exista o “cheie”. Aceasta “cheie” apare in traditie sub denumirea de Axis, sau Cardines Mundi, care nu reprezinta altceva decit locul geometric al centrelor tuturor structurilor macrocosmice ale Universului nostru si, in acelasi timp, locul geometric al tuturor universurilor.

Exista un sistem energetic-informational natural, in care totul este in contact cu totul, facind posibile comunicarea si schimbul. In realitate, centrul din Bucegi reprezinta o adevarata “poarta” de iesire din universul terestru, el constituind punctul Planetei Pamint plasat pe acest loc geometric de conexiune universala. Prin proprietatile pe care le are acest centru ar rezulta ca timpul (a patra dimensiune terestra) poate fi abolit, deci poate fi controlat, si, in acest caz, viteza luminii inceteaza de a mai fi o bariera in calea omului spre Cosmos.

In urma cercetarilor a rezultat ca acest centru are o activitate ciclica (prezentind maxime si minime), cu perioada de un an. Din datele provenite din traditie rezulta ca aceste cicluri anuale sint inscrise in niste cicluri mult mai mari, care se intind pe milioane de ani. Un ciclu complet, in traditia vedica, se regaseste sub denumirea de Mahayuga. Un ciclu Mahayuga se compune din patru yuga, sau virste ale umanitatii. Aceste patru perioade nu sint egale. O serie de argumente pledeaza pentru ipoteza ca, incepind cu anul 1986, intensitatea activitatii cerului a depasit”pragul de latenta”, urmind si in prezent o crestere accelerata. Zona care contine acest centru este Sanctuarul principal al Kogayonului, deci “Muntele Sacru” al dacilor. Aflat in Bucegi, el se compune din 3 trepte supreme de initiere, la care se adauga alte 12, superioare, precum si numeroase trepte inferioare de “invatatura”, accesibile numai initiatilor. Teoria prezentata de Cristina Pinculescu la televiziune, radio si in presa a suscitat un viu interes, cercetatori de renume din intreaga lume aratindu-se interesati de “straniile fenomene” din muntii nostri.

Almeea.com

sursa: http://actualitateasm.ro/stiri/20344-centrul-energetic-al-pamantului-se-afla-in-bucegi/

vineri, 6 decembrie 2013

25 DE LUCRURI CARE VA VOR FACE VIATA MAI USOARA SI MAI BUNA


  1. Fa o plimbare de 10 - 30 de minute in fiecare zi. Zambeste in timp ce mergi.
  2. Stai in liniste si tacere pentru cel putin 10 minute in fiecare zi.
  3. Cand te trezesti dimineata, completeaza urmatoarea propozitie: “Scopul meu astazi este sa_________________. “
  4. Hraneste-te cu cele 3 E-uri: Energie, Entuziasm, Empatie.
  5. Mananca mai multe plante si alimente care cresc in copaci si mananca mai putine alimente fabricate din plante.
  6. Bea ceai verde si multa apa. Mananca afine, broccoli, peste, migdale si nuci.
  7. Incearca sa faci cel putin 3 oameni sa zambeasca in fiecare zi.
  8. Nu iti irosi energia ta pretioasa pe barfa, vampiri energetici, probleme ale trecutului, ganduri negative sau lucruri pe care nu le poti controla. In schimb, investeste-ti energia in momentele pozitive ale prezentului.
  9. Mananca micul dejun ca un rege, pranzul ca o printesa si cina ca un student de facultate cu sold aproape minim pe card.
  10. Viseaza mai mult cand esti treaz.
  11. Viata nu este corecta, insa este tot buna.
  12. Viata este prea scurta sa iti pierzi timpul urand pe cineva. Iarta-i pentru tot!
  13. Nu te lua prea in serios. Nimeni altcineva nu se ia prea in serios.
  14. Aminteste-ti ca esti prea binecuvantat pentru a fi stresat.
  15. Fa pace cu trecutul tau ca sa nu-ti strice prezentul.
  16. Nu iti compara viata cu a altora. Nu ai nicio idee despre ce este calatoria lor prin viata.
  17. Nimeni nu este raspunzator de fericirea ta in afara de tine.
  18. Contracareaza fiecare asa-zis dezastru cu aceste cuvinte: “ In cinci ani, va mai conta asta?”
  19. Ajuta-i pe cei care au nevoie. Fii generos. Fii cel care da, nu cel care ia.
  20. Ceea ce cred ceilati despre tine nu este treaba ta.
  21. Adu-ti aminte ca timpul vindeca totul si Dumnezeu vindeca orice.
  22. Oricat de buna sau rea ar fi o situatie, se va schimba.
  23. Jobul tau nu va avea grija de tine cand esti bolnav. Prietenii tai da. Pastrati legatura.
  24. Invidia este o pierdere de timp. Deja ai toate lucrurile de care ai nevoie.
  25. In fiecare noapte, inainte de a te duce la culcare, completeaza urmatoarea propozitie: “Sunt recunoscator pentru____________"/ "Astazi am realizat _________________"


sursa:  http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/15449/25-de-lucruri-absolut-banale-pentru-o-viata-mai-usoara-si-mai-buna.html#ixzz2mZuzmTET

luni, 2 decembrie 2013

LEONARDO DA VINCI

E mediocru ucenicul ce nu-şi depăşeşte maestrul.

Priveşte lumina şi gândeşte-te la frumseţea ei. Ceea ce vezi nu a fost mai înainte, iar ceea ce a fost nu mai este. Cine este cel care reface acest lucru din nou dacă cel ce face moare continuu?

Judecata unui duşman este adeseori mai justă şi mai folositoare decât aceea a unui prieten. La oameni, ura e aproape întotdeauna mai profundă decât iubirea. Privirea celui care urăşte este mai pătrunzătoare decât privirile celui ce iubeşte. Un adevărat prieten este unul şi acelaşi lucru cu tine însuţi. Dar duşmanul tău nu-ţi este asemenea ţie. Şi asta face puterea lui. Ura luminează multe lucruri, care iubirii îi răman necunoscute. Cu cât un om este mai mare, cu atât şi dragostea lui este mai mare.

Va veni ziua când se va judeca uciderea oricărui animal la fel ca uciderea unui om.

Perfecţiunea înţelepciunii este cea mai mare ocazie a prostiei.

A crea ceva asemănător vieţii se află mai sus decât viaţa.

Aşa cum o zi bine trăită aduce un somn fericit, asemenea, o viaţă bine trăită aduce o moarte fericită.

Cine şi-a legat viaţa de o stea, nu-şi va lua niciodată ochii de la ea.

Preţuieşte în viaţă lucrurile mici, căci o lumânare va reuşi ceea ce soarele nu va putea niciodată: să lumineze în intuneric.

Cine nu respectă viaţa, nu o merită.

Într-adevăr omul este regele animalelor, pentru că brutalitatea sa o întrece pe a lor. Trăim prin moartea altora. Suntem locuri de înmormântare

În timp ce credeam că învăţ să trăiesc, învăţam de fapt să mor.

Orgoliul şi ignoranţa dau naştere urii, invidiei, răutăţii, aşa cum înţelegerea şi cunoaşterea dau naştere iubirii şi creaţiei. Cu cât cunoşti mai bine, cu atât iubeşti mai mult

Iubirea şi ura sunt cele mai puternice condiţii emoţionale resimţite de fiinţa omenească... iar ura este mai puternică decât iubirea deoarece ea ruinează şi distruge iubirea.

Răbdarea serveşte ca protecţie împotriva nedreptăţilor precum hainele împotriva frigului. Pentru că, dacă vei pune pe tine mai multe haine pe măsură ce frigul se măreşte, acesta nu va avea puterea să te rănească. În acelaşi mod, tu trebuie să creşti în răbdare când te întâlneşti cu nedreptăţi mari, şi atunci ele, nu vor mai avea puterea să îţi tortureze mintea.

Sufletul doreşte conlocuirea cu trupul pentru că, fără membrele acestuia, n-ar putea nici acţiona, nici simţi.

Nu poţi avea o putere mai mare sau mai mică decât aceea pe care o ai asupra ta însuţi.

Tu nu vei avea niciodată o stăpânire mai mare sau mai mică decât cea de sine... Culmea succesului unui om, este cuantificată prin gradul său de autocunoaşterea; adâncimea eşecului său prin gradul său de auto-abandonare... Iar această lege reprezintă exprimarea justiţiei eterne.

Toate cunoştinţele noastre îşi au originile în percepţiile noastre... În natură nu există nici un efect fără o cauză. Experienţa nu greşeşte niciodată; doar judecăţile voastre greşesc promiţându-şi singure efecte care nu sunt cauzate de experimentele voastre. Ştiinţa este observarea lucrurilor posibile, fie ele din prezent sau trecut; preştiinţa este cunoaşterea lucrurilor care ar putea să se întâmple.

Toate cunoştinţele ne vin de la inimă.

Învăţatul este singurul lucru pe care mintea nu îl epuizează niciodată, de care nu se teme niciodată şi pe care nu îl regretă niciodată.

Unde este coborâşul mai uşor este urcuşul mai greu.

Timpul este suficient pentru cei care chiar îl folosesc.Nimic nu ne înşală mai mult decât propria noastră gândire.

Este un fapt recunoscut că noi percepem erorile din munca altora mai uşor decât pe cele din propria noastră muncă.

Aşa cum fiecare regat dezbinat se prăbuşeşte, aşa şi fiecare minte împărţită între multe studii devine confuză şi se epuizează.

Pictura este poezie care se observă mai degrabă decât se simte, iar poezia este pictură care se simte mai degrabă decât se observă.

Odată ce ai dat de gustul zborului, tu pentru totdeauna vei merge pe pământ cu ochii aţintiţi spre cer, pentru că ai fost acolo, şi acolo vei râvni tot timpul să te întorci.

Omul are multă putere de discurs care în cea mai mare parte este în zadar şi falsă; animalele au doar un pic, dar este de folos şi adevărată, şi un adevăr mic este mai bun decât o minciună grozavă.

marți, 19 noiembrie 2013

DE CE ESTE VIATA ASA DE DIFICILA? II

Mesaj de la Kryon
2_bebei_fundul_in_sus .
.
4. Observaţi-vă ce afirmaţi

Numărul patru poate fi dificil de explicat pentru voi şi va fi simplificat. Observaţi ce spuneţi! Cuvintele rostite sunt constructoare de energie, energie care este divină! Ele trec prin aer şi sunt duse, cât mai bine cu putinţă, prin energiile din corpul vostru şi prin cele din jurul vostru (energii pe care nu le vedeţi), încercând să facă tot posibilul să realizeze ce vreţi voi să co-creaţi. Posibil ca într-o situaţie negativă voi să spuneţi: ”Oh, minunat! Ştiam eu că se va întâmpla!” Structura voastră celulară spune: ”L-aţi auzit pe şefu’?” I-a plăcut acest lucru!” Entităţile din jurul vostru aud aceasta, deasemeni! “L-aţi auzit pe şefu’?” Crede că este minunat! Să îl facem din nou! V-aţi gândit vreodată la acestea? Celulele aud şi vor face tot posibilul să se asigure că se întâmplă din nou!

Observaţi ce spuneţi! În schimbul poziţiei negative, oferiţi-vă afirmaţii. Binecuvântate sunt fiinţele umane care înţeleg puterea cuvintelor vorbite! Cine sunteţi voi? Spuneţi-vă rar numele! Eu sunt “X”. Şi puneţi accentul pe “sunt” şi observaţi ce se întâmplă. Lăsaţi-mă să vă spun ce înseamnă această frază. Dacă numele tău este Paul şi tu spui “Eu sunt Paul”, primele două sunt exprimarea a cine eşti: “EU SUNT”. Paul este apoi persoana adăugată care identifică cum eşti numit. Sunt două exprimări în trei cuvinte.

Voi manifestaţi energia pe care o plasaţi în aer prin vorbire. Elementele reale “aud aceasta” la un nivel universal. Voi sunteţi foarte obişnuiţi să faceţi mare zgomot când gândiţi că sunteţi provocaţi. Încercaţi să echilibraţi acest lucru! Este momentul să exprimaţi bucuria voastră!



5. Provocaţi partea voastră întunecată

Acesta pare ca un lucru înfiorător, dar el nu este. Ascultaţi! Provocaţi locul vostru întunecat la o luptă! Aruncaţi-i mănuşa! Spuneţi-i unde vă veţi întâlni şi la ce oră şi apoi aşteptaţi-l! Provocaţi această parte să se întâlnească cu voi frontal. Aveţi părţi din voi care nu vă plac? Sigur că aveţi, atât timp cât sunteţi în dualitate! V-am oferit deja informaţia. Aveţi părţi întunecoase pe care aţi vrea să le faceţi curate, să le îndepărtaţi ori să le anulaţi? Atunci provocaţi aceste părţi mai întunecoase ale voastre la luptă. Fixaţi o întâlnire! Vreţi cu adevărat să fiţi curajoşi? Provocaţi-le la o luptă în întuneric, pe propriul lor gazon!

Motivul pentru care vă spun acest lucru este ca aceste părţi întunecate şi oribile nu se vor arăta. Ele se tem de partea voastră luminoasă şi în special de părţile care au devenit mai puternice! Veţi câştiga această luptă doar stând acolo în întuneric şi provocându-le să apară. Imediat veţi fi în întuneric şi veţi cânta. Neînfricat şi râzând de întreaga situaţie. Dacă nu vă amintiţi nimic astăzi, înseamnă că această energie despre care aţi gândit că este feroce se teme de intenţia divină! Intenţia de a echilibra va anula această parte întunecoasă, de fiecare dată! Împuterniciţi-vă voi înşivă şi veti observa ca părţile voastre întunecoase încep să părăsească barca. Ele nu îndrăznesc să se arate şi nu vor învinge!



6. Solicitaţi îngerul interior

După ce realizaţi că partea voastră întunecoasă este laşă, este momentul să solicitaţi îngerul care a fost întotdeauna acolo. Acest lucru este legat de înţelegerea a cine sunteţi cu adevărat. Chiar dacă nu veţi putea fi capabili niciodată să vedeţi această parte angelică a voastră, este vorba despre adevăratul sine, care este pregătit să fie solicitat. Încă o dată, folosiţi-vă puterea cuvantului dacă vreţi să intensificaţi acest proces! Faceţi o ceremonie, dacă voi credeti ca aceasta ajută ca procesul să devină real.

Înţelegeţi cum aceste atribute de mai sus se pun de acord împreună? Voi sunteţi creativi! Ajutaţi alte fiinţe umane! Faceţi exerciţii si meditati! Observaţi-va ce spuneţi! Realizaţi că locul întunecos nu are putere asupra voastră! Incepeţi să simţiţi propriul vostru potenţial de viaţă şi apoi este momentul să-l chemaţi pe îngerul vostru din ascunzătoare! (ascuns doar pentru că voi l-aţi tăinuit!).

Cititorilor, cum vreţi ca drama să dispară din viaţa voastră? Cum puteţi fi capabili să faceţi faţă oricărei situaţii şi să ştiţi că sunteţi 100% în siguranţă în adevărul vostru? Nimeni nu vă poate modela în nicio direcţie, în niciun fel, când îngerul vostru interior este în schimbare. Atunci când îngerul iese la iveală, al treilea nivel al ADN-ului începe să fie activat. (Am vorbit despre aceasta ultima oară.) Valoarea de sine nu mai este o chestiune controversată. Voi ştiţi cine sunteţi! Acest lucru vă împuterniceşte să vă cunoaşteţi divinitatea, care creează în viaţa voastră situaţii pline de bucurie!



7. Fuziunea polarităţilor

Ultimul, numărul şapte, vorbeşte despre fuziunea polarităţilor. Chiar acum, pe această planetă, unul dintre lucrurile care se petrec cu pământul, cu rocile, cu solul, cu portalurile este o acţiune unificatoare pe care voi puteţi să o împărtăşiţi. Este începutul fuziunii masculinului cu femininul. Aceste atribute ale genului vostru, pe care le-aţi luat pentru a le acorda – un gen este în felul acesta, alt gen este în felul acela – ele nu au ajuns niciodată la înţelegere – si acum încep să se schimbe. Fiecare dintre voi sunteţi aici având un gen, aşa că noi vă cerem să acceptaţi atributele celuilalt. Voi aţi crezut că v-am cerut să priviţi la altă persoană, nu-i aşa? Nu v-am cerut acest lucru. Vreau să vedeţi atributele celuilalt gen în voi!

Daţi-mi voie să vă spun ce înseamnă acest echilibru. Acesta aduce umanitatea mai aproape, împreună! Este numită fuziunea conştiinţei şi este începutul schimbării altei conştiinţe umane pe planetă. Am vorbit despre portaluri şi vortexuri care devin vortaluri. Am vorbit despre yin şi yang care ajung împreună şi creează ceva ce nu aţi mai văzut înainte, un fel nou de echilibru uman. Poate că nu veţi înţelege în totalitate ce vă spun în acest moment, dar unii dintre voi au început să simtă – femei care au devenit mai puternice – bărbaţi care au devenit mai sensibili –, împreună se privesc unul pe celalalt în mod diferit şi împărtăşesc planeta mai bine, datorită acestui lucru.

Opriţi-vă de a vă privi ca opuşi sau ca adversari, ci mai bine ca o familie spirituală! Opriţi-vă de a vedea celălalt gen din interiorul vostru ca pe o slăbiciune! Începeţi să înţelegeţi cum fiecare dintre voi are nevoie de conştiinţa celuilalt. Rezultatul? Fiinţa umană este acum capabilă să vadă o imagine de ansamblu a echilibrului, pentru că vede cu ochi diferiţi; cea care a umblat în alţi pantofi, cea care are valoarea de sine sublimă. Nu v-am fi spus aceste lucruri dacă nu ar fi astfel!

Am ajuns la sfârşitul acestei lecţii. Unii dintre voi au venit aici spunând: ”Dacă aş putea rămâne în această energie destul de mult, poate că aş trăi în mod diferit; poate că m-aş vindeca. Posibil că aş învăţa ceva care mă va elibera de aceasta sau de aceea. Am obosit să le port cu mine.” Într-adevăr, această putere este în stăpânirea voastră chiar acum.

Cititorilor, dacă vreţi să luaţi un interviu vindecătorilor care au vorbit în această zi, ei vă vor spune că este în puterea voastră, chiar acum. Poate că este vorba de vindecarea unei atitudini, a unei mânii, a unei frici. Această schimbare este a voastră pentru a o integra. Nu a existat un timp mai măreţ decât acesta, pentru ca voi să extindeţi şi să stăpâniţi valoarea de sine şi vindecarea ce vine cu acest atribut.

Noi am revenit în acest loc, după toţi aceşti ani, ca să celebrăm seminţele şi esenţa muncii. Multe dintre cele ce am spus că pot fi s-au întâmplat. Multe dintre cele de care am vorbit că vor fi realizate s-au realizat. Notaţi că noi nu am creat nimic. Voi aţi creat! Noi doar am privit şi v-am ajutat în marele vostru plan.

Binecuvântată este fiinţa umană care înţelege că schimbările de pe planetă sunt necesare!

Binecuvântată este fiinţa umană care înţelege că pentru a crea un nou templu cel vechi trebuie transformat şi fundaţia sa curăţată! Noul templu este numit Noul Ierusalim, o metaforă care înseamnă pacea pe Pământ.

Şi aşa este!

KRYON


Prescurtare din materialul cu titlul: Totul despre valoarea de sine
Traducere de Graţia © http://www.lucratorul-in-lumina.com
.
sursa:http://terapie-prin-iubire.ro/wp-content/plugins/mailpress/mp-includes/action.php?action=view&id=5657&key=3c8a7ae85f87962df15fc5cc4a940d0b

duminică, 17 noiembrie 2013

DE CE ESTE VIATA ASA DE DIFICILA? I

Mesaj de la Kryon
2_bebei_fundul_in_sus .
.
                                               
Salutări, dragilor, eu sunt Kryon din Serviciul Magnetic!
Nu găsiţi că este interesant că cele mai multe dintre religii de pe planetă vă privesc ca fiind născuţi murdari? Este o stare ciudată, nu-i aşa, pentru o creatură a creaţiei divine! Vi se pare rezonabil să fiţi născuţi într-un sistem spiritual în care nu aţi avut nicio şansă când aţi sosit, pentru că ceva s-a întâmplat cu eoni înainte de a ajunge voi aici? Acest lucru poate să fie ceva ”făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”?? Valoarea de sine pe care o posedaţi v-a fost dată potrivit energiei echilibrului dintre lumină şi întuneric de pe planetă, când aţi fost născuti. Acum energia de pe planetă vibrează mai repede, echilibrul planetar lumină-întuneric s-a schimbat.
Permiteţi-mi să vă ofer o informaţie care va avea sens. Există energie nou-creată pe planetă, una pe care aţi început să o creaţi în 1987 şi care s-a sfârşit în 2012. Aceasta înseamnă o fereastră de 25 de ani în care voi aţi lucrat. V-aţi născut în energia veche! De aceea valoarea de sine a voastra este scazuta. Dar pentru oamenii care se nasc acum nu există aceeaşi modalitate. Despre cine este vorba? Noii copii! Noi i-am numit Indigo. Unii i-au numit Cristal. Unii i-au numit Copiii Noului Pământ, Copiii Noului Mileniu, Noii Copii – numiţi-i cum doriţi! Ei sunt diferiţi! Ei sosesc înzestraţi în domeniul valorii de sine.
Ce se întâmplă când iei un copil cu valoare de sine echilibrată, înaltă, şi îl pui alături de adulţii a caror valoare de sine este scazuta? Copiii par puţin încăpăţânaţi, nu-i aşa? Poate fi din cauză că ei ştiu cine sunt! Să ai un copil care te priveşte mereu curios şi tu poţi vedea în ochii lui că spune: ”De ce eşti aşa?”. Este o conştiinţă care o priveşte pe alta! Este o conştiinţă înzestrată, care vine în echilibru, privind la cel care e nascut în energia veche a incertitudinii şi îndoielii.
Ei sunt copiii voştri în acest moment, copiii care fac rele. Aceşti copii nu intenţionează să fie dificili! Dar pentru voi, cei care nu aţi avut niciodată atributul valorii de sine echilibrat, ei par adesea dificili.
Vreţi să ştiţi adevărul despre echilibrul din dualitate? Mergeţi înapoi şi citiţi parabola pe care v-am oferit-o numită “Călătoria spre Acasă” (carte scrisa de Lee Carroll si tradusa si publicata de Editura For You). În parabolă este vorba de un om numit Thomas Michael. Michael s-a văzut pe sine ca fiind faţa lui Dumnezeu şi el a fost uluit. Vedeţi, dragi oameni, acesta este adevărul, voi aţi venit fără abilitatea de a vedea aceasta. Născuţi murdari? Oh, nu! Născuţi cu poticneli, poate, dar nu murdari! Voi v-aţi născut divini, dar cu un puzzle înaintea voastră pe care să-l descoperiţi, incluzând navigarea printre capcanele credinţelor, cele care voiau să reducă divinitatea voastră la nimic.
A crea valoarea de sine echilibrata
Cum doriţi să luaţi acest dezechilibru şi să-l corectaţi? Este posibil, invitaţia este făcută, pentru ca voi să începeţi, şi sunt şapte atribute care vă pot ajuta. Unele dintre ele sunt uşoare, altele sunt grele, unele sunt simple în explicarea lor, altele nu sunt. Unele dintre ele vor părea foarte simpliste. “Ei bine, eu ştiu asta!”, puteţi voi spune. Aşa că eu vă voi răspunde: ”Atunci de ce nu faci acel lucru?!”
Aici sunt şapte atribute pe care noi le garantăm, dacă le veţi practica pe toate în mod regulat, veţi începe să intensificaţi conştiinţa voastră angelică şi veţi proba echilibrul valorii de sine.
1. Fiţi creativi
Primul este acesta: faceţi ceva creativ? Voi puteţi spune: ”Eu nu am nimic intensiv care să fie creativ”. Da, tu ai. Voi toţi aveţi! Câţi dintre voi au încercat să facă channeling? Şi voi puteţi spune: ”Ei bine, acum eu nu cred că vreau să fac acest lucru.” De ce nu încercaţi să faceţi channeling când sunteţi singuri? De ce nu încercaţi să-l faceţi pe hârtie? De ce nu vedeţi ce vor celulele şi Sinele vostru Divin să vă spună, îndată ce voi permiteţi acestui lucru să curgă?! Voi puteţi fi şocaţi şi surprinşi. Nu trebuie să arătaţi ce faceţi nimănui. Făcând lucruri creative luaţi partea-Dumnezeu din voi şi o împărţiţi cu partea voastră din dualitate, şi este interesant să priviţi lumina care se extinde. Faceţi ceva creativ! Poate că nu vă consideraţi un cântăreţ, în schimb puteti scrie o melodie. Lăsaţi pe altcineva să o cânte. Cumva, nu sunteţi pictori? Pictaţioricum! Permiteţi copilului (din voi) să picteze ce aţi pictat când eraţi copil. Faceţi ceva creativ! Acesta este numărul unu. El pare foarte simplist, nu-i aşa? Veţi vedea cum aceste lucruri se amestecă unul cu altul si atunci numărul unu va deveni numărul şapte. Cercul atributelor pe care vi le dau acum vor fi mult mai profunde decât par acum. Creativitatea realizează ceva pentru voi. Ea bate în uşa Sinelui Divin şi începe să exerseze părţile din voi care trebuie trezite.
2. Ajutaţi-i pe alţii
Numărul doi: ajutaţi-i pe alţii! Acesta pare simplu până când începi să-l elaborezi. Şi îl vei elabora bine. Vă provoc să mergeţi voluntari într-un loc în care oamenii mor. Mergeţi şi găsiţi locul cel mai întunecat pe care puteţi să-l găsiţi, lucrătorilor de lumină! Mergeţi şi găsiţi locul în care copiii mor şi plantaţi-vă acolo. Găsiţi-i pe cei care mor de cancer sau de boli virale şi instalaţi-vă acolo. Citiţi-le, luaţi mâinile lor şi spuneţi-le poveşti. În mod voluntar! Voi aveţi timp pentru copii… şi îi cunoaşteţi. V-aţi gândit vreodată la acest lucru? ”Kryon, tocmai ne-ai dat un lucru oribil de realizat. Nu putem. Nu am putea nicicând să mergem acolo”, puteţi spune voi. “Aş plânge în hohote în faţa uşii şi nu aş fi de folos nimănui”. Dragilor, aceasta este o percepţie greşită, comună, cum ca cei umani nu ar putea să ajute, pentru că ei sunt prea sensibili! Am să vă ofer un postulat şi apoi am să vă cer să mergeţi să-l probaţi. Când staţi în faţa uşii din acel loc, în care copiii mor, când deschideţi uşa, lumina voastră se împrăştie în acea zona şi iubirea lor se amestecă cu a voastră. Vă veţi simţi înălţaţi şi binecuvântaţi. Voi puteţi să staţi şi să ţineţi mâna unui copil care moare, puteţi plânge pentru viaţa lui, dar vă veţi simţi sporit, înălţat, pentru că divinul din voi atinge divinul din el. Nu există nimic asemănător, dragi fiinţe umane, nimic asemănător! Voi deveniţi parte a unui proces divin! Puteţi celebra fiind acolo şi ajutând? Puteţi face acest lucru! Mergeţi unde sunt bătrâni aproape de tranziţie. Citiţi-le poveşti! Cereţi-le să vă povestească din vieţile lor! Celebraţi tinereţea lor şi fiţi acolo când fac trecerea (cand mor). Divinitatea voastră va celebra divinitatea lor şi ambele părţi vor fi sporite. Ajutaţi-i pe cei care fac trecerea, nu are importanţă vârsta lor, creaţi şi stimulaţi o parte din voi care vă va surprinde! Veţi cere să o faceţi necontenit, înţelegând că ceea ce faceţi este cu adevărat o muncă sacră.
Dragi fiinţe umane, acestea sunt doar două dintre puncte şi deja veţi începe să va simţiţi diferit. “Poate că eu sunt cineva!”, puteţi spune. “Poate că există ceva, cu adevărat, în acestea!” Părţile întunecoase din voi se vor diminua când vor vedea lumina care începe să se desfăşoare în zonele care erau obscure înainte. Acesta este numărul doi. Mergeţi şi ajutaţi pe cineva!
3. Faceţi exerciţii şi meditaţii
Acesta este cel mai dificil şi unul care nu o să vă placă. Exerciţii! În civilizaţia voastră voi nu vânaţi animale pentru mâncare! Trebuie să echilibraţi această lipsă de activitate cu exerciţii! Din punct de vedere biologic, când faceţi exerciţii apare un echilibru chimic care este transformat, schimbat. În plus, voi aduceţi mai mult oxigen decât este necesar, un combustibil real necesar organismului. Oxigenarea a fost trecută cu vederea în trecut. Ea este foarte necesară! Lăsaţi-mă să vă spun un alt secret! Faceţi exerciţii şi apoi faceţi o meditaţie! Priviţi ce se întâmplă! Aceasta este ordinea lucrurilor. Faceţi-o corect! Faceţi exerciţii, apoi meditaţi! Nu vă păcăliţi! Unii dintre voi pot spune: ”Să văd…….” Aceasta înseamnă să meditaţi, să meditaţi corect. Acesta este numărul trei şi este la fel de important ca şi celelalte."
 VA URMA

Şi aşa este!
KRYON
Prescurtare din materialul cu titlul: Totul despre valoarea de sine
Traducere de Graţia © http://www.lucratorul-in-lumina.com
.

luni, 11 noiembrie 2013

NEMURITORII DIN MUNTII DACILOR II

Comorile din mormantul Mariutei Grecu

Mariuta Grecu, nepoata lui Adam, a murit si ea, nu demult, la varsta de 99 de ani. Ea l-a apucat pe batranul "nemuritor", a fost partasa la invierea si apoi la moartea sa. Tatal acestei Mariute a murit la 94 de ani. Fratele, la aproape 100. Iar acum sunt in odaia fiicei sale, Eleonora Corobea, care imi vorbeste despre toata semintia asta viguroasa "izvorata" din munti, dintr-un sat numit Tarsa. Eleonora e bolnava de picioare, zice ca a mers "mii de kilometri", doar prin muntii astia, dintr-o parte in alta, prin ploi, ger sau ninsori, si de la asta i s-a tras slabiciunea, fiindca la un moment dat, a simtit ca a cam obosit si s-a pus in pat, sa se odihneasca, iar apoi nu a mai putut sa se mai ridice. Face eforturi teribile, chiar si sa se scoale in capul oaselor. Ne spune mereu s-o iertam, caci mintea ii e limpede. Desi are 83 de ani, isi simte fiecare cotlon al trupului, numai picioarele, picioarele astea nu o mai asculta asa ca altadata si ii este chiar ciuda si rusine de aceasta neputinta, pe care-o considera ca un pacat, caci "pe oamenii fara pacat, boala nu-i poate atinge...". Acolo a gresit, crede ea - ca s-a pus atunci in pat, prea mult timp. Daca nu se punea, poate ca era si azi sanatoasa.


Eleonora Corobea

Intr-adevar, cei din neamul ei au fost longevivi. Dar nu toti oamenii din Tarsa erau asa. Acolo, sus, cei mai multi mureau destul de repede - maximum 60-70 de ani. E frig, loc izolat si sarac, oamenii au greutati multe. Doar o anumita semintie a fost asa rezistenta. Cea a lor. Faceau copii putini, dar toti traiau peste 90 de ani. Daca ar fi sa-si explice asta, Eleonora crede c-ar putea fi in legatura cu o cetate dacica, care era imediat langa casa lor - Cetatea Rosie. De acolo au izvorat ei, crede. "Dintr-o spita de oameni vechi, de dinainte de Potop. Erau aceia altu' fel de oameni. Oameni ramasi. Zice ca era dacii din Piatra Rosie, niste oameni mai mari. Mai inalti. Si solizi. Traiau si peste o suta douaj' de ani aceia. De acolo zice ca s-o transmis neamul nostru. Bunul nostru Adam.... Eu nu stiu cat oi mai trai, acum. Daca mintea i-i buna, omu' nu poate muri greu. Mintea! Si inima curata... Eu inca stau, aici, in casa aceasta. Da' oamenii parca se inraiesc tot mai mult si se strica. Neamurile se stang, se micesc. Semintiile pier tot mai repede... Nu stiu... Parca o schimbat bunul Dumnezeu randurile de oameni...". Si mai crede ca aceasta longevitate a inaintasilor ei s-ar putea trage si dintr-o mare credinta in Dumnezeu. La fel ca Adam au fost toti. Mama Mariuta, pe langa postul firesc, de doua ori pe saptamana postea negru - doar un pahar de apa si atat, miercurea si vinerea. Asemeni lui Adam, la peste 90 de ani, inca isi mai cosea singura locurile. "Pipirigu' asta de langa casa il dau eu", le zicea copiilor, autoritara, daca acestia voiau sa o ajute. Parca vad, din descrierile Eleonorei: coasa de pe umeri parea imensa fata de trupul ei mititel, de parca si-ar fi carat crucea, urcand pe deal, catre soare. "Se ruga si muncea. Asta facea mama...". Cutreierandu-si pamanturile si privindu-le atent, in iarba, Mariuta a descoperit o planta de leac ce vindeca miraculos bolile ficatului, niste radacini ce cresteau doar in anumite locuri, numai de ea stiute. Le-a zis copiilor ca o sa le arate candva cotloanele secrete, dar acestia au uitat sa mai intrebe. Iar acum le pare rau, ca taina asta a intrat, si ea, in mormant. La fel... comoara. O caldare de aur. O caldare grea, plina de monede - kosoni dacici, pare-se - pe care Mariuta a gasit-o undeva, sub brazda, pe pamanturile ei. Nu s-a atins de bani. Le-a spus c-o sa le destainuie lor locul in ziua in care va muri. Insa, in acea zi, a tot amanat. Iar ei n-au vrut sa o mai intrebe, caci li s-a parut necuviincios sa insiste. Nu le mai pasa de aur atunci, ci de viata mamei lor iubite. Iar ea n-a deschis vorba. Desi era perfect lucida, desi mereu, pana in ultima clipa, parca a vrut sa le dezvaluie taina, sau cel putin asa li s-a parut lor. Dar pana la urma, a ales sa nu zica nimic. Poate ca sa nu-i sminteasca. Sau fiindca se temea de blestemul unor bani straini. Ori doar asa, ca sa ramana o taina in urma ei, mostenire. Cine poate sti? Ce se stie insa este ca toti cei din casa au fost partasi la o moarte frumoasa, ce dovedea deplin ca si aceea a batranului Adam n-a fost doar o legenda sau intamplare. S-a petrecut exact cand a zis: intr-o zi de intai martie, anul 2010. O zi cand incepea primavara... Si astazi, cand merg pe pajistile mostenite, urmasii se mai gandesc uneori ca ar putea sa dea pe undeva de comoara Mariutei. Dar e pamant mult, aproape cinci hectare, "si nici macar nu-i totu' la un loc, ca sa zici...". Poate o fi intr-o padure, undeva... "Pe-o rapa sau pe o coasta, unde nimeni nu acorda nici o atentie...". Nepotii se uita uneori la pamanturile astea intinse, se gandesc si nu stiu. Unde-i comoara lor?... Chiar n-au idee unde ar putea sa caute, dac-ar fi.


Curcubeul unei nasteri miraculoase

Comoara lasata mostenire ar putea, de fapt, sa fie chiar in sufletul lor. Eleonora vorbeste cu infinita dragoste de toti cei vechi din neamul sau. Intr-adevar ca despre o comoara. Rostirea fiecarui cuvant despre ei o intremeaza vizibil. Ii place. E mandra ca-i nascuta din acest sange ales. Ea a avut doar un singur fiu. Ultimul dintre "nemuritorii" lui Adam, batranul. L-a nascut pe la varsta de 28 de ani, o nastere aproape inexplicabila, caci si medicii, si babele ii spusesera ca este complet stearpa. Fusese maritata de la 17 ani cu un om din Bosorod, numit Romulus, dar n-a izbutit in nici un chip "sa ramana". Pana cand, la un moment dat... "i s-a aratat un semn".
Intrasera de mult comunistii si ei inca se mai ascundeau, fugari, de teama sa nu fie obligati sa semneze pentru intrarea in colectiv. Dormeau noaptea prin soprurile vecinilor, pe camp, prin poduri, in cimitirul satului, ca sa nu fie gasiti. Ei doi, sotii tineri, si socrul numit Ignat, stapan de pamanturi intinse, pe care nu voia nici mort sa le predea comunistilor. Intr-o seara, au dormit tustrei pe mormintele celor din neamul Eleonorei. Asa era atunci. Cimitirul devenise o buna ascunzatoare, caci inspira teama. Acolo, militienii inca se mai fereau sa intre. Femeia tanara statea pe lespedea alba a mormantului, in noaptea senina de vara. Slaba, subtire, imbracata in camesa alba populara, cu sfeterul barbatului ei asezat pe umeri. Si, deodata, i-a venit... sa se roage. Pentru ea, pentru sotul ei. Pentru soarta lor, pentru tot ce a fost si va fi, pentru totdeauna. Ii era teama, era mult prea deznadajduita. Nici un gand bun n-o intarea, nici un viitor nu vedea pentru dansii. Zice ca niciodata in viata nu a simtit "mai plin" acea putere a rugaciunii.

Preotul Cornel Corobea
Un fior fierbinte trecea prin pieptul ei,
prin intreg trupul. O caldura placuta, incantatoare, ce-i ametea simturile si inima. "Era ca un suflu fierbinte asa, bun, care parca cobora din tot ceru' la mine-n inima. Ma uitam si vedeam beserici cum se coboara inaintea mea si litere care se nasteau pe cer, intre stele. Si eu tat plangeam si ma uitam si nu mai puteam de atata minunatie.... Uite aicea (arata in dreptul ochilor) vedeam beserica clara, catedrala maaare, albastra si luminoasa... Si atunci mi s-o aratat ce am in pantec - un baietel. Statea mic, culcat, la mijlocu' catedralei goale. Eu nu stiam. Nu eram grea atunci, nici nu ma mai gandeam c-o sa mai pot. Da' am ramas impovarata, si la fix noua luni de la sara aceea, am nascut un prunc. Nu zic c-o fost ceva asa, un miracol cum citesti prin Biblie. Eu nu stiu. Era jucaus, normal, mai mult cu sporturile, juca fain Caluseru. Baiat ca toti baietii... Eu voiam sa il fac strungar. Da' el tot avea un vis. Visa noaptea ca venea la el un om maaare, frumos, care-i zicea ca tu nu te faci altceva, numa' preot. No, azi asa, maine asa. Si tot acelasi vis. Si dimineata, baiatu' se trezea c-o lumina si-o bucurie pe fata lui. I s-o aratat omul in vis, exact la fel, pana ce aproape-o terminat liceu'. Imi tot zicea: "Mama, ce sa fac, ce sa fac? Ca eu nu mai pot sa traiesc altfel..." No, ce era sa fac? L-am dus la scoala de preti de la Caransebes. S'apai, cand o fost el hirotonit, eu stiam din Biblie o lege veche - ca atunci cand alege Dumnezeu un om care-I place, deasupra casei acelui om va aparea Braul Maicii Domnului. Asa este. Asa ii scris. Cand o fost Potopul, Dumnezeu o facut un legamant intre cer si pamant. Asta ii Braul Maicii Domnului. Un semn. Un curcubeu roata care se face deasupra unei case si, de cate ori apare, lumea isi aduce aminte de acel legamant, ca Dumnezeu nu-i potopaie pe toti oamenii, ci-n anume locuri de pe pamant, in cate o casa undeva, in cate-un salas, El alege un om. Asa scrie in Scrisori, ca multi sunt chemati, da' putaaani is alesi de Dumnezeu... No, si cand era el plecat la hirotonie la Timisoara, in ziua aceea, am iesit asa, din intamplare, pana in curte, aici. Am dat la vite, m-am spalat la cismea. Si cand ma intorc sa intru in casa, numa' deodata ce vad peste acoperis o roata maaare, de curcubeu, asa, frumos, dintr-o parte in alta. Mai, mai, ce curcubeu?!... Il chem pe barbatu-meu, se uita si el. O vazut si alti vecini si s-o minunat. Cand o venit baiatu', l-am intrebat: "Mai, pe tine la ce ora te-o preotat?". "La unspe m-o imbracat Inaltul." Fix la ora aceea o aparut si peste casa noastra din Bosorod curcubeu' al mare. Se vede ca o fost si copilul meu un pic de ales, poate. N-am cum sa stiu. Eu nu zic decat ce-am vazut si-am cetit. Da' parca asa, la toti din neamu' nostru li s-o aratat semne din astea. Semne de viata si moarte. La toti, de la bunicu' Adam pana azi...".

Spovedania ultimului nemuritor

Abia a doua zi l-am cunoscut pe parintele Cornel, fiul Eleonorei. Ultimul reprezentant al celebrei semintii, avand acum 54 de ani. La prima infatisare, acest "ales" nu e cine stie ce spectaculos. Gospodar cuminte, la locul lui, ce schimba uneori hainele de lucru cu cele preotesti, duminica, pe la masluri sau sarbatori. Barbat scund, masiv, cu obrazul tepos, ars de vant, si cu glasul domol, vorbind mai ales despre lucruri simple, din viata si necazurile acestor localnici de prin muntii Sureanului, carora le-a ascultat mereu pasul si s-a straduit sa fie alaturi de ei, atat cat a putut, nu mai mult. Si pentru asta oamenii il pretuiesc mult - pentru ca se roaga, intr-adevar, pentru sat. Fiindca ii ajuta pe toti, atat cu fapta, dar si cu puterea rugaciunilor lui simple si curate.


Padure de fagi, iarna

Batranii, mai ales batranii, i s-au parut si parintelui Corobea, dintotdeauna, o comoara, prin povestile lor. Le-a ascultat indelung, cu luare aminte, pe mama sa, pe bunica Mariuta Grecu, pe mai toti nonagenarii din neam, contemporani cu el. Nu doar asa, ca pe o curiozitate, ci fiindca istoriile lor i-au fost efectiv de folos. Dupa ele s-a calauzit in viata, gandindu-se la ele tot timpul, ca la niste pilde, orice ar fi facut si-n orice clipa a avut de luat niste decizii importante. Batranii. Mai ales batranii... Despre asta imi vorbeste mereu. In urma cu ceva timp, a fost martor direct la moartea ultimei nonagenare din semintia sa, o matusa pe care o chema Mina. Mina Grecu din Tarsa. Era pe atunci preot la Luncani, zece ani a fost paroh acolo, si Tarsa depindea de el. Tine minte de parca ar fi fost ieri ziua aceea friguroasa de decembrie, in care un nepot de-al batranei a intrat grabit, cu sania trasa de cai, pe portile curtii sale: "Haideti, parinte, ca moare Mina noastra!... A venit cam pe la opt seara, se gandeau ca femeia se stinge pana-n miezul noptii, neimpartasita. Ningea bogat, era o zapada pana-n sold, se apropia Craciunul. Pe nepot il chema Cristea, era tanar. Si-a mai venit cu inca un baiat. Mi-au dat cojoace, m-au imbracat ca pe Burebista, m-au urcat in sania lor si-am plecat in graba, caci pana la ei acasa aveam de mers peste trei ceasuri. Am ajuns pe la unsprezece noaptea si am intrat - o casuta ca-n povesti, slab luminata, undeva la marginea padurii. Mina era intinsa pe pat, inconjurata de toti cei apropiati. S-a intors spre mine si mi-a zambit. Perfect lucida. Vorbea limpede, gandea coerent, chipul nu-i era supt, livid, ca la alti muribunzi pe care ii vazusem. Femeia asta, Mina Grecu, a fost si ea foarte credincioasa. Ea n-a avut prunci. Dar la o varsta destul de inaintata, a luat la ea patru copii ai unei vecine foarte sarace, care voia sa ii abandoneze prin orfelinate. Si-a vandut vite, pamanturi, ca sa-i poata creste, si i-a ingrijit cu dragoste si osteneala multa, ca pe copiii ei. Iar pentru jertfa aceasta teribila, a rasplatit-o Dumnezeu c-o viata lunga si sanatoasa, de 90 de ani fara o zi!, cat avea atunci, la ora unsprezece noaptea. Asa le zisese tuturor, dinainte: "In ziua cand voi implini 90 de ani, eu ma duc...". No, si acuma statea intinsa pe pat, cu lumanarea alaturi. Cei din casa m-au servit cu ceva de mancare, am mai povestit, am stat s-o priveghem impreuna o vreme. Pe la ora doua, am zis ca ma intind putin, in cealalta camera. Eram foarte obosit, avusesem treburi multe acasa, in ziua aceea. Ei mi-au zis ce s-a intamplat apoi, dupa ce-am adormit. Se facuse trei, cand au intrebat-o daca sa ma cheme sa o cuminec. "Nu, lasati... Lasati-l sa doarma..." M-a emotionat treaba asta. Nu stiu, e ceva extraordinar, nu pentru mine ca om, cat pentru preotia pe care-o reprezentam pentru ea, in acele clipe. Pur si simplu, nu voia sa ma deranjeze cu "fleacul" ei. Pe la patru, au intrebat-o iarasi: "Sa ne ducem sa-l chemam?" Nu. Si tot asa. La cinci si jumatate a intrebat ea de mine. "Parintele mai ii dincolo?..." Abia atunci m-au trezit. M-am spalat putin, mi-am facut canonul care trebuia, am luat cuminecatura, cartea cu molitfe si am intrat in odaia ei. I-am scos pe toti din camera si am ramas singur cu ea, la spovedanie. Femeia s-a spovedit frumos, mai in soapta.

Ca acum 2000 de ani
Am vorbit cu ea
cum vorbesc cu dumneavoastra acum. Lucid, perfect normal. Doamne, nici nu va inchipuiti ce asa-zise "pacate" neinsemnate avea de marturisit aceasta femeie... Parea aproape deplin impacata. Am ascultat-o, cam cinci minute, si tin minte ca ea ma tinea de mana. Asta tin minte cel mai bine. Pe urma au intrat ceilalti si s-au raspandit incet, tacuti, prin incapere. Am zis rugaciunile pentru impartasanie. Am luat impartasania si i-am dat-o. Ea s-a ridicat asa, in capul oaselor, si-a intins buzele c-o nerabdare ciudata, tremuranda, opintindu-se cu-n fel de panica, din toate puterile ei, de parca brusc n-ar mai fi avut timp de pierdut, nici o secunda. Iar apoi s-a lasat iarasi in pat, linistita. Ca si cum abia terminase de rezolvat o problema. A luat lumanarea in mana. "Lasati-ma, ca acuma mor..." Si chiar in momentul acela... Abia daca am reusit sa fac un pas-doi de la capataiul ei, cand am auzit din spate ultimele ei cuvinte: "Doamne, Tie-ti multumesc..." Un rasuflet mare, lung, tihnit... Si gata. Apoi am iesit afara si, in racoarea aia a noptii, deodata am izbucnit in plans. Nu stiu cum. Asa, dintr-o data. Inca mai simteam in palma caldura degetelor ei. Asta tin minte, mai ales. Ca ma tinuse de mana...".
***
Fuioare lungi de ceata albastrie se intind peste sat, vestind amurgul. Coboram prin zapezi, preotul ramane in urma noastra, pe drum, facand ingandurat cu mana semne de ramas bun. "Nu stiu daca suntem vrednici noi, cei de azi, sa le fim urmasi...". Astea fusesera ultimele sale cuvinte.

SURSA: http://www.formula-as.ro/2011/958/societate-37/nemuritorii-din-muntii-dacilor-13443

duminică, 10 noiembrie 2013

NEMURITORII DIN MUNTII DACILOR I


Bosorod, satul in care s-au scoborat luncanenii

* In muntii vechilor daci din tinutul Hunedoarei traieste o semintie speciala de oameni vigurosi, toti nonagenari, care au capacitatea de a-si "controla" moartea. De multe generatii, ei reusesc sa isi "simta"si sa isi prevesteasca, cu multa vreme inainte, ziua si chiar ora inaltarii la cer *

Adam, inviatul

La varsta de 91 de ani, Adam Grecu, din satul hunedorean Tarsa, a murit si apoi a inviat. Orice batran din imprejurimi ii stie intamplarea. Din Bosorod, Luncani, Ursici, Chitid, Prihodistea, Alunu, Bobaia... Adam asta a fost barbat tare. La trup si la spirit. Facea parte dintr-o semintie rara de oameni, izvorata de undeva, de sus, din muntii Sureanu, o spita zdravana, in care toti au trait peste 90 de ani, toti cei stiuti, pana astazi. El era pe atunci cel mai instarit om din sat. Ca un pustnic bogat a trait toata viata, in gospodaria lui din inaltimi. Si, intr-o buna zi, a murit. "O murit si noi l-am privegheat trei zile si doua nopti. Mort! Fara puls la mana. Fara suflu. Asa a fost", marturiseste nepoata Mariuta Grecu, care a stat atunci la capataiul lui. "Si a treia zi, cand o venit pretu si am pornit sa-l inmormantam, bunicul nostru Adam s-a ridicat si s-a uitat la noi cu mirare! Dupa aceea, a mai trait alti cinci ani, mai departe...".
Intocmai asa a fost. Sunt prea multi care stiu si au marturisit. Adam s-a ridicat! Si i-a privit pe toti cu uimire. O privire ingusta, cenusie, sticloasa... Cei din familie impietrisera. Stateau imprejurul lui roata, cu suflarea stransa. Pe urma el a zambit asa, palid, si le-a spus ca nu a murit, ci numai s-a dus "o tara in alta parte". Multa vreme cei din sat au tot incercat sa il iscodeasca. "Adame, spune-ne si noua, cum ii pe unde ai fost...". El a zis ca este frumos. "Campii. Campii frumoase si oameni frumosi, da' putaaani...". Si altceva? Mai multe nu putea spune. Ca nu i-a fost ingaduit. "Asa mi-au zis, ca niste lucruri nu trebuie spuse. N-am voie, is lucruri de taina...".

Unde a fost, de fapt, Adam? Cine au fost "aceia" care nu i-au dat voie sa vorbeasca in lumea de aici, despre ce i s-a intamplat acolo? Cum se explica, de fapt, treburile astea? Cei de la oras i-ar fi zis... moarte clinica. Cei de la sat nu stiau de asa ceva. Si, oricum, nu cred ca i-ar fi satisfacut explicatia asta. Cert este ca acest om a mai trait inca cinci ani de zile in casa de pe varful muntelui, a trait simplu, la fel ca inainte, cu o lumina anume pe chip si-o pace launtrica pe care o transmitea parca tuturor celor din jur. Barbos, inalt, cu plete lungi, de argint. Un voievod al inalturilor. Taran liber, fara hotare in suflet. A trait lipsit de orice teama de moarte, ba chiar c-o anumita bucurie de-a se pregati spre a merge "acolo", atunci cand ii va veni iarasi vremea, pentru totdeauna.
Adam Grecu este azi celebru in toti muntii Sureanu. Zice-se ca el "apare" in strai popular intr-un tablou ce se pastreaza in biserica din Luncani, dar la care nu am putut ajunge din pricina zapezilor. Nu e vorba de vreo icoana, sau ca cineva l-ar considera sfant. E vorba doar de un taran hunedorean, care candva a stiut sa traiasca si sa moara frumos.

"Eu mor pe data de, la ora de..."

Si, lucru ce pare aproape incredibil, acest om si-a prevazut cu mult timp inainte ziua si chiar ora mortii. Stia. Isi simtea fiecare moment al vietii. Era constient de aproape fiecare clipa, atent la fiece lucru pe care-l facea si zicea. Mereu a fost vestit prin marea lui credinta in Dumnezeu. Ins retinut, postitor aprig. Duminica, nici pe slugi nu le lasa sa lucre si-i primenea si-i ospata la masa cu familia sa. La 95 de ani, inca suia singur pe murgul inalt, robust, castaniu, si pornea calare, 20 de kilometri prin munti, spre biserica. Dar punea saua pe cal de sambata seara. Asa il lasa, dormind in grajd, pentru ca nici macar inseuatul sa nu-i fie o munca maine, in ziua sfanta, atunci cand va cobori in zori, la Liturghie. Desi avea averi multe, traia in odai simple - pat, masa, dulap si-o icoana -, manca dramuit, muncea din greu toata ziua, parca fara nici un efort, si nu rostea decat acele cuvinte care aveau rost, putine, chibzuite, fiecare la sorocul lor. Astfel ca el le spusese celor din familie, cu multe luni inainte, despre acea zi de martie, in care s-a hotarat sa paraseasca lumea. "Fiti atenti, ca se apropie sa plec...".

Insa abia atunci, la sfarsit, cand i-a anuntat clar: "no, peste trei zile, la ora unu la amiaza, eu am sa mor", cand le-a zis in amanunt ce trebuie sa cumpere si ce sa faca pentru inmormantarea lui de raspoimaine, lucid fiind si zdravan, absolut normal, pe picioarele lui, cand i-a chemat pe toti cei din neam - unii deja risipiti prin alte locuri - pe data de doisprezece, la el acasa, sa-l privegheze, abia atunci unii s-au indoit putin: "Hai mai, Adame, nu vorbi asa...". Era deja ceva mult peste fire. Caci - Doamne, iarta-ne! - care muritor isi poate socoti cu atata vreme inainte exact ora in care va muri? Era ceva... necuviincios aproape. Se uitau la el - il vedeau atat de puternic. Inca-si taia lemnele, facea singur fanul. Singur isi cosea locurile de pe langa casa. Nu-si puteau inchipui ca peste trei zile acest om nu va mai fi. Si suguiau, asa. "Bai, oameni!", a tunat el. "Faceti cum v-am spus. Chemati-i pe toti! Va duceti si imi sapati groapa pe doisprezece dimineata!". La auzul acestei porunci, pe ton asa inalt, n-a mai cartit nimeni. Caci el rar striga. Vorba lui era "sfanta". Nici unul nu a indraznit sa il comenteze. Asa retin toti. Incat au facut cu totii ce le-a spus. S-au strans in casa lui, in ziua de, la data de. In ziua aceea, Adam s-a trezit vesel. S-a spalat, s-a imbracat in hainele lui bune - camesa alba, surtuc, cizme de piele negre, lungi, lucioase. "No, acuma haidati in casa...". I-a imbratisat pe toti si i-a pupat si i-a adunat langa patul lui. Le-a zis la fiecare cate un cuvant, un sfat cu limba de moarte, despre ce sa faca mai departe in viata. "Tu sa faci asa... Tu sa ai grija de asa... Tu asa...". Dupa aceea, s-a asezat pe perina, cu fata in sus. Drept, lucid, privea inainte, si cu un ochi, inspre ceasul vechi din perete. Cand a batut de ora unu, s-a incruntat putin: "No, dati-mi lumanarea...". Cu lumanarea aprinsa in maini, uitandu-se la ei cu drag, la ora unu si un sfert la amiaza, Adam a murit. Ultimele sale cuvinte au fost: "Nu plangeti dupa mine, ci sa va ganditi la faptele voastre".

sursa: http://www.formula-as.ro/2011/958/societate-37/nemuritorii-din-muntii-dacilor-13443

joi, 17 octombrie 2013

INIMA NU ARE RIDURI



Am ajuns "intamplator" pe un blog. Am gasit acest articol care mi-a incalzit inima si pe care vreau sa il impart cu voi.

Motto: Se aşază din nou pe scaun şi-mi zice pe un ton ridicat, aproape răstit: Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ.

Jurnalul unei iubiri târzii

Povestea mea poate să pară o ciudăţenie, deşi eu sunt convinsă că e cât se poate de normală pentru orice om inteligent, cu sufletul viu.
Am o vârstă destul de înaintată şi iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire adevărată. Vă miraţi? Vă indignaţi? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar nişte prejudecăţi puerile.
Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poţi să iubeşti oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viaţa abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu”. Sunt primele rânduri ale unei lungi scrisori primite la redacţia noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-şi dezvăluie vârsta şi nici numele, semnând epistola doar cu două iniţiale: M.T. Şi totuşi, în colţul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule şi uşor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un asemenea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea.
Am sunat-o şi i-am spus că aş vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minunat al bucuriei şi-al dragostei, o lecţie de voinţă şi optimism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt convorbirea ori că, pur şi simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a ţâşnit ca un chiot de veselie: “Da, domnule! Haideţi să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneţi poate că sunt nebună şi cu asta, basta. Eu tot aşa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc”.

Iubire, la 87 de ani

Se întunecase de-a binelea. Am ajuns cu cinci minute mai devreme, dar ea deja mă aştepta acolo, în faţa blocului, sub lumina palidă a unui felinar.
“Haideţi, că stau aici de o jumătate de oră. N-am mai avut atâta răbdare să vă aştept în casă”. Zâmbeşte solemn şi îmi întinde mâna. Are părul alb ca neaua, dar chipul luminos şi trupul subţire ca de fetişcană.
“Haideţi să urcăm. V-am pregătit un ceai şi o plăcintă cu vişine. Abia am scos-o din cuptor”.
Se mişcă sprinten şi vorbeşte cu o anume voioşie, rostind apăsat fiecare cuvânt.
“M-a sunat mai devreme o prietenă, i-am povestit că aştept pe cineva, că vreau să dau un interviu”.
Intrăm în lift, apasă butonul pentru etajul şapte şi-apoi mă priveşte pe furiş, parcă puţin stânjenită.
“Vai de mine! Sunt tare emoţionată, să ştiţi. Nici nu ştiu dacă e bine ce fac. Şi prietena mea mi-a zis: Parcă m-a dat puţin înapoi, aproape că mă răzgândisem după ce-am vorbit cu ea, chiar voiam să vă sun, să nu mai veniţi. Dar, ştiţi, am zis totuşi că e o revistă serioasă şi nu-şi permite să trateze o asemenea poveste în bătaie de joc”. Încerc să o liniştesc, aprobând-o. “Ştiţi, în America sau în orice altă ţară civilizată, o poveste ca a mea ar fi ceva absolut normal, aproape banal. Dar la noi, cu-atâta mârlănie şi atâtea prejudecăţi primitive…”.
O întrerup, atingându-i uşor braţul. “Nu vă faceţi griji, cititorii noştri sunt oameni speciali. Mulţi dintre ei sunt poate mai profunzi decât noi. Mârlanii de care vă temeţi, citesc alte reviste”. Vorbele mele îi înseninează şi mai mult chipul. Zâmbeşte timid, urmărind cu privirea cifrele care se aprind la fiecare etaj. O observ mai atent, încercând să-i evaluez vârsta. 65? Poate 70? Mai mult de-atât, imposibil. Surâsul ei permanent, deloc ipocrit sau forţat, ţinuta ei suplă şi demnă, atitudinea mereu însufleţită, agerimea privirii, iuţeala cu care se mişcă, fervoarea şi limpezimea vorbirii, toate astea par să-i şteargă pe veci de pe chip orice urmă de bătrâneţe. Prezenţa ei tonică pare în stare să umple şi să învie orice spaţiu, să alunge din jurul ei orice supărare ori apatie. Intrăm în apartament şi mă invită să stăm în bucătărie.
“E mult mai comod”, îmi zice. “Aici am pregătit ibricul cu ceai şi platoul cu plăcinte. Şi avem şi lumina mai bună”. O bucătărie modestă, o masă, un dulap alb, un aragaz vechi cu cuptor, o chiuvetă din fontă, un frigider puţin ruginit pe la colţuri şi multe ghivece cu flori. Toate aranjate frumos, într-o curăţenie exemplară. Îmi toarnă ceai într-o ceaşcă şi-apoi îmi pune în faţă o farfurie cu câteva prăjituri.
“Să ştiţi că sunt expertă la plăcinte. Toată lumea îmi zice asta. Îmi place mult să fac prăjituri, mai ales pentru alţii. De câte ori ştiu că am musafiri, pun imediat ceva la cuptor”. Scoate din dulap un caiet şi-apoi se aşează pe scaun, fixându-mă brusc cu privirea.
Domnule, am aici, pe caietul ăsta, toată povestea mea. Am scris-o în nopţile mele de insomnii. E un fel de jurnal, dacă vreţi. Cel mai bine ar fi să vă citesc din el. Dar întâi de toate, trebuie să vă spun câte ceva despre mine. Se opreşte puţin, trage aer în piept, deschide larg ochii şi-mi zice aproape şoptit: Sunt multicampioană mondială şi europeană la atletism, proba de maraton, cinci şi zece kilometri, pentru seniori. O să vă arăt mai târziu toate medaliile, diplomele, fotografiile şi toate articolele din presa internaţională. De când mă ştiu, duc o viaţă sportivă şi fără asta n-aş putea să trăiesc. Nu lipsesc de la niciun campionat mondial, de la nicio olimpiadă. Niciodată, în ultimii ani, n-am venit acasă, fără o medalie de aur sau de argint. Chiar şi în toamna asta va trebui să ajung la Olimpiada pentru seniori, din Brazilia. Pentru toate performanţele mele, mă antrenez permanent. Ies zilnic într-un parc din apropiere şi alerg cel puţin cinci kilometri. O zi dacă nu fac asta, mă simt de parcă-s bolnavă. În rest, citesc mult, ascult muzică bună, merg săptămânal la concerte, mă întâlnesc cu prietenele, îmi place să fac daruri, să înveselesc lumea – într-un cuvânt, să trăiesc. A, şi ar mai fi ceva. Am venerabila vârstă de 87 de ani… Îmi vede ochii mari, uluiţi şi se opreşte puţin, schiţând un zâmbet larg, cordial.
“Ce, nu vă vine să credeţi? Şi sunt perfect sănătoasă, nu iau niciun medicament, toţi medicii îmi spun că am un organism ca la 50 de ani. Şi peste toate astea, de cinci ani, sunt îndrăgostită lulea. Să zică lumea ce-o vrea, eu abia acum pot să spun că trăiesc adevărata iubire. Cam asta ar fi, pe scurt, despre mine”. Se opreşte brusc şi mă priveşte zâmbind. Eu rămân mut şi năuc, parcă lovit cu leuca.
87 de ani! De unde atâta putere, vioiciune şi poftă de viaţă, la o asemenea vârstă? Ce forţe supranaturale pot crea un asemenea fenomen? Ce secrete magice ascunde această misterioasă doamnă, mereu tonică şi mereu jovială, ca o zi vioaie de primă-vară? O privesc insistent şi încă nu-mi vine să cred.
“87 de ani?”, mormăi eu buimac şi sfios. Multicampioană mondială la atletism? Îndrăgostită lulea?
Ea deschide larg ochii şi izbucneşte într-un hohot de râs.
“Vai, ce să spun! Dar ce-i aşa extraordinar în asta, domnule? Toată lumea s-a obişnuit să vadă într-un om de 80 de ani, un biet bătrân muribund, care abia îşi mai târâie picioarele. Mă mai întâlnesc prin parc, când alerg, şi cu mitocani d’ăştia, care strigă după mine: . Păi să alerge prin parc o femeie de 87 de ani? Ea trebuie să stea acasă, la cratiţă, ori la televizor, ori cu nepoţii. Sau, pur şi simplu, să zacă la pat şi să-şi aştepte sfârşitul. Cam aşa suntem noi văzuţi. Nu-i deloc aşa, domnule. Omul trebuie să se bucure de viaţă, până la capăt. Dumnezeu ne-a lăsat nişte daruri pe lume şi noi trebuie să ne bucurăm de ele, până în ultima zi.
Că-i tare bine să fii în viaţă! Şi unul dintre darurile astea, poate cel mai de preţ, este dragostea. Să nu te bucuri de un asemenea dar, ăsta e adevăratul păcat. Rămâne nemişcată, cu privirea gravă, puţin încruntată. Apoi, brusc, zâmbeşte din nou şi se apleacă spre mine:  ”De ce nu gustaţi din plăcintă?”

Vecinul din autocar

Am avut două mariaje. Primul s-a sfârşit brusc şi dureros, prin moartea soţului meu. Aveam 45 de ani şi am zis că n-o să mă mai mărit niciodată. Cinci ani am trăit singură cuc şi n-a fost rău deloc. Aveam o viaţă extrem de activă şi toată ziua alergam din casă în casă, îngrijind copiii bolnavi. Pe vremea aia nu făceam încă sport de performanţă, însă activitatea mea profesională însemna foarte multă mişcare. Şi-atunci eram la fel de veselă, pe unde mergeam îmi făceam numai prieteni. Foarte mulţi părinţi mă chemau special pe mine, atunci când mai aveau o problemă cu copilul. Îmi ziceau că prezenţa mea le dă putere şi optimism. Iar pentru mine, asta era cea mai mare bucurie. După cinci ani de văduvie, am cunoscut un domn cu vreo opt ani mai în vârstă decât mine. Fusese în tinereţe, atlet de performanţă, iar acum era printre şefii unei organizaţii sportive. Eu n-am văzut la el nimic special, însă el s-a îndrăgostit nebuneşte de mine. Un an de zile s-a ţinut scai de mine, cerându-mă de nevastă. Până la urmă, am cedat. De-aia cred şi acum că al doilea mariaj al meu nu a fost o alegere, ci o renunţare. Nu l-am iubit. Doar l-am respectat şi i-am apreciat calităţile. Când am ieşit la pensie, am căzut într-o depresie cumplită. Cum să stau eu ca o babă în casă, după o viaţă atât de activă? Atunci, soţul meu mi-a zis: Hai sa facem sport. Aşa am început să fac sport de performanţă şi pentru asta îi sunt recunoscătoare toată viaţa, soţului meu. După 30 de ani de căsnicie, adică acum şase ani, s-a prăpădit şi el, după o boală care l-a chinuit foarte tare.
Am rămas iar singură şi fără nici cea mai vagă dorinţă de a o lua vreodată de la capăt, cu un nou mariaj. Un an de zile mi-am purtat cuviincioasă doliul, continuând totuşi să alerg, să mă antrenez, să particip la competiţii şi să câştig noi medalii. Apoi, în toamna anului 2008, am fost invitată la un eveniment sportiv, în Austria. Nu era o competiţie, ci doar un fel de maraton demonstrativ, la care participau şi foarte mulţi voluntari amatori, din toată Europa. Pe 19 septembrie, la ora cinci dimineaţa, m-am îmbarcat, alături de alţi pasageri, într-un autocar ultramodern şi am pornit în călătoria care urma să-mi schimbe viaţa. Aşa a început
povestea… Ridică ochii spre mine şi lasă caietul pe masă, zâmbind timid şi spunându-mi în şoaptă:
- Dacă vă plictisesc, să-mi spuneţi. N-am deloc talent literar, dar m-am străduit… Oricum, o să vă citesc doar câteva fragmente.
O încredinţez sincer că e un privilegiu unic pentru mine să fiu confidentul ei şi să ascult o asemenea poveste fascinantă. Ea îmi întinde mâna şi îmi strânge palma voiniceşte, ţintuindu-mă cu privirea.
De-acum, veţi fi complicele meu.
Deschide din nou caietul, îşi drege puţin glasul şi continuă să citească, rostind cuvintele tare şi răspicat, cu o dicţie impecabilă.
În autocar, forfotă mare. Pasagerii încă somnoroşi îşi căutau buimaci locurile, îşi aşezau bagajele şi bâiguiau primele cuvinte între ei. Eu mă aşezasem deja pe scaunul meu, undeva, mai în spate, pe locul de la fereastră. Deodată, lângă mine, aud un glas sobru, elegant, cu inflexiuni de bariton. Un domn înalt, cu mustaţă, îmi cerea permisiunea să se aşeze lângă mine. Acolo era locul lui. Ii răspund puţin încurcată. Pune o geantă de piele deasupra şi se aşează calm lângă mine. Eu îl tot cercetez cu coada ochiului, fără să înţeleg prea bine de ce.
Faţă de toţi ceilalţi pasageri, avea ceva special. Era îmbrăcat impecabil, într-o cămaşă albă, imaculată, şi-o lavalieră albastră la gât. Avea o privire pătrunzătoare şi o ţinută care impunea de la prima vedere. După câteva ocheade însă, m-am lipit cu capul de geam şi-am aţipit. M-am trezit după aproape două ore, eram deja pe lângă Sinaia, se vedeau munţii. Domnul de lângă mine citea. Thomas Mann. Purta pe nas nişte ochelari eleganţi, cu rame subţiri. La un moment dat, i-a sunat telefonul. A răspuns calm, spunând ceva despre nişte schiţe şi proiecte. Vorbea amabil, dar autoritar, dându-i interlocutorului său anumite indicaţii, ca şi cand i s-ar fi adresat unui subaltern. În autocar era linişte, nu se-auzea decât zumzăitul motorului. Ceilalţi pasageri dormeau ori se uitau amorţiţi pe fereastră. Am scos şi eu din geantă o carte, ceva despre viaţa lui Mozart, şi am început să citesc. După câteva rânduri însă, am simţit privirea bărbatului uşor întoarsă spre mine. Am ridicat şi eu ochii spre el. Mi-a zâmbit amabil, luându-şi ochelarii de pe nas şi întinzând mâna spre mine. Am făcut cunoştinţă, apoi mi-a spus că i-a atras atenţia cartea mea despre Mozart. Mi-am spus că trebuie să aflu cât mai mult despre el. A urmat un adevărat recital. Aproape două ore mi-a vorbit despre Mozart. Mi-a mărturisit că e un meloman înfocat, că nu ratează niciun concert important. Erau primele afinităţi, primele semne ale unei prietenii ori măcar ale unei companii mai mult decât agreabile. A venit ora prânzului. Am făcut o primă escală, am mâncat la un restaurant şi, la întoarcere, l-am servit din bagajul meu, cu plăcinte cu mere. Mi-a spus că n-a mâncat
niciodată prăjituri atât de gustoase, însă nu ştiam dacă a spus-o sincer sau numai din politeţe. A scos apoi din geantă o cutie, oferindu-mi şi el nişte fructe confiate. Conversaţia s-a încins, am schimbat primele informaţii personale. Eu i-am spus cine sunt, el mi-a spus că are o firmă în domeniul arhitecturii şi că, în paralel, e profesor la o universitate din Bucureşti. Eu i-am spus că sunt multicampioană mondială, el mi-a spus că e doar un sportiv amator, că aleargă şi el zilnic, face gimnastică, ţine tot felul de diete şi încearcă să trăiască cât mai sănătos. L-am întrebat apoi câţi ani are. Am simţit că se năruie cerul pe mine. Eu aveam atunci 82. Adică, 21 de ani diferenţă. (Aveam să aflu mai târziu că mama lui era cu trei luni mai mică decât mine.) De data asta însă, politeţea lui m-a salvat. Nu m-a întrebat nimic despre vârstă. Discuţiile noastre au continuat pe toată durata călătoriei. Erau tot mai vii, la fel de vii ca şi emoţiile mele. Prezenţa acestui domn îmi făcea bine. Avea un fel de a fi care mă încărca cu o bucurie enormă. Mă simţeam mai frumoasă, mai deşteaptă, mai luminoasă. Până atunci, nu simţisem aşa ceva, niciodată. Mai târziu, atmosfera din autocar s-a încins. S-au spus glume, s-au cântat tot felul de melodii. Am prins şi eu curaj şi am cântat ceva din Maramureş. Toată lumea m-a aplaudat, iar după ce m-am aşezat pe scaun, el s-a întors spre mine şi mi-a vorbit cu o tandreţe năucitoare în glas. Din momentul acela, am început să plutesc”.
Lasă caietul jos şi trage adânc aer în piept. Bea o gură de ceai şi mă întreabă din nou dacă nu cumva m-am plictisit.
- A fost un vis, domnule, îmi zice cu un aer puţin melancolic. O săptămână de vis. Nu mi-am putut imagina niciodată că pot trăi, pentru prima oară, asemenea sentimente, la 82 de ani”.

Un pahar de şampanie

Iese din bucătărie şi se întoarce repede, cu o fotografie în mână.
El este. Un domn puţin grizonat, dar proaspăt la chip, bine legat, cu o mustaţă puţin arcuită la margini şi ochii vii, iscoditori, îmbrăcat lejer, dar decent şi cu gust. Stă pe o bancă cu privirea ţintă spre obiectiv, zâmbind tandru, dar cumpătat.
- Eram într-un parc din Viena, în penultima zi a excursiei. I-am făcut-o chiar eu, după ce i-am spus ce vârstă am. Trebuia să i-o spun. A fost de-a dreptul şocat, mi-a spus că nu mi-ar fi dat mai mult de 65. De-atunci, n-am simţit nici o schimbare în atitudinea lui. Chiar dacă pe mine m-a chinuit cumplit complexul ăsta legat de diferenţa de vârstă, el niciodată nu m-a făcut să mă simt bătrână. Dimpotrivă, m-a tratat şi m-a răsfăţat la fel de delicat, ca pe o prinţesă”.
Pune fotografia între filele caietului şi se aşează pe scaun.
- Sper că nu vă închipuiţi cine ştie ce lucruri indecente… Ar fi caraghios, ba chiar grotesc. La vârsta asta, dragostea se manifestă cu totul altfel, aşteptările sunt total diferite, chiar dacă emoţiile şi fluturii din stomac sunt aceiaşi. Oricum, atunci, în Austria, n-a fost decât aşa, o tatonare, o încercare timidă, dar emoţionantă, de a ne descoperi unul pe celălalt. Ce să vă zic… era fermecător. Niciun gest ori cuvânt de-al lui nu era fără noimă, iar cu mine se purta minunat.
Putea să se termine totul aici. O excursie de şapte zile şi o prietenie puţin siropoasă, care mi-a trezit, acum, aproape de sfârşitul vieţii, o nostalgie dulce-amăruie. Şi chiar aşa s-a şi încheiat. Dar mai bine să vă citesc.
Deschide din nou caietul, îl răsfoieşte, caută cu înfrigurare o pagină anume. Apoi se opreşte brusc, pune degetul în dreptul unei date din calendar şi începe să citească cu aceeaşi dicţie impecabilă:
- 26 septembrie, 2008. Era deja noapte şi ne-am despărţit într-o parcare din Bucureşti, la scara autocarului. Mi-a strâns uşor mâna si mi-a spus ca a fost minunat. Eram deja tristă, dar n-am vrut să se vadă asta. M-am silit să zâmbesc şi i-am răspuns că şi pentru mine a fost la fel. Ne-am strâns mâna, am întors spatele şi am simţit că-mi explodează ochii în plâns. Mi-am muşcat tare buzele şi m-am întors aşa, pe jumătate, spre el, spunându-i cu glasul înecat: La revedere. A zâmbit şi a tăcut. O tăcere mortală, ca un cuţit care mi-a străpuns inima. Au urmat câteva zile chinuitoare. Mă învârteam prin casă fără noimă, nu mai ştiam ce-i cu mine, nu mai puteam să adorm, nu mai ieşeam să alerg, nu mâncam… Până într-o zi, când m-am înfuriat foarte tare şi am zis: Gata! Mi-am pus imediat echipamentul şi am ieşit să alerg. Nu mai eram deloc în formă. După două ture simţeam că mă prăbuşesc. A urmat apoi o adevărată tortură. Zile la rând m-am luptat cu mine din răsputeri, am mers la biserică, m-am forţat să mănânc, să citesc, să ascult din nou muzică. Eram disperată, trebuia numaidecât să mă întremez, să-mi vin iar în fire. Cu chiu, cu vai, am reuşit să uit şi să fiu din nou eu. Într-o dimineaţă însă, după aproape o lună de la excursia din Austria, primesc un telefon. O voce de bărbat îmi spune: Bună dimineaţa, doamnă. Era vocea aceea caldă şi sobră… Am căzut pe fotoliu parcă lovită de fulger. Nu-mi amintesc prea clar, dar cred că i-am răspuns imediat că da, că se poate oriunde şi oricând. Toată lupta aia a mea, tot exerciţiul ăla cumplit de voinţă, totul s-a năruit într-o clipă. Ne-am fixat întâlnirea undeva, în oraş. M-am gătit ca o mireasă,
am probat toate rochiile, fustele, bluzele… Am ales ceva lejer, dar şi elegant. Până la locul întâlnirii, parcă am zburat. Totul mi se părea minunat, chiar şi ploaia mocănească de-afară ori băltoacele pe care le-am traversat până la staţia de tramvai. El era neschimbat. La fel de elegant, galant şi impunător. Am intrat într-un bistro, am văzut fotografiile şi ne-am amuzat copios. La despărţire, m-a invitat în weekend la un concert. Simfonia a noua, de Beethoven şi un recital de pian. Pluteam, eram în al nouălea cer. Zilele următoare au fost poate cele mai frumoase din viaţa mea. Aşteptarea următoarei întâlniri îmi dădea aripi şi fiori, ca la 20 de ani. Cântam toată ziua şi alergam ca o felină. Speranţa şi emoţia aşteptării… Două daruri minunate, pe care mi le-a dat Dumnezeu, tocmai atunci, la 82 de ani.
Sâmbătă, după concert, ne-am plimbat pe Kiseleff. I-am povestit despre mine, despre căsniciile mele. M-a ascultat atent şi cu emoţie, apoi a tăcut. Nicio vorbă despre trecutul lui. Face o pauză şi ridică ochii spre mine. Abia mai târziu, după un an şi ceva, mi-a mărturisit că în urmă cu 15 ani avusese o decepţie oribilă şi că de atunci a refuzat categoric orice relaţie”.
Mă întreabă dacă îmi place plăcinta şi îmi promite că o să-mi dea şi câteva la pachet. E deja ora 12 noaptea, dar nu văd pe chipul ei nicio urmă de oboseală. Dimpotrivă, amintirile astea o stârnesc tot mai tare şi verva ei creşte la fiecare pagină citită.
- Deci, unde rămăsesem… A, da, la plimbarea de pe Kiseleff… Aşadar, nicio vorbă despre trecutul lui. E un om introvertit, misterios, atât cât să stârnească interesul şi să fie interesant. A doua zi, duminică, l-am invitat la mine să luăm prânzul. A venit cu un buchet uriaş de trandafiri şi o pâine preparată cu măsline. După masă, l-am servit cu ceai verde şi savrine şi am ascultat Concertul pentru vioară şi violoncel al lui Brahms. Mi-a povestit despre afacerea lui şi despre materia pe care o predă la universitate. A fost prima dată când ne-am tutuit. La despărţire, mi-a spus că va trebui să plece pentru două săptămâni din Bucureşti. Nu l-am întrebat unde şi de ce, deşi eram ca pe jar să ştiu. Mă gândeam că poate are pe cineva… Eram pentru prima dată geloasă. De-atunci, întâlnirile noastre s-au tot repetat. La mine, la el, în oraş, la concerte, la teatru… După un an şi ceva, de ziua lui, m-a invitat undeva, la ţară, unde avea o casă de vacanţă. Am făcut împreună cumpărături, am pregătit bagajele, iar eu am preparat un tort minunat de fructe. Acolo, am petrecut o noapte de vis. În faţa şemineului aprins, doar noi doi, cu muzica lui Chopin în surdină. Nici Prometeu n-a fost aşa fericit de focul furat. De-atâta emoţie şi fericire, aproape că am vorbit numai eu. Spuneam vrute şi nevrute, nimic nu mă putea opri. La un moment dat, l-am întrebat dacă nu-l obosesc. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis că sunt minunată. Mă simţeam ca o adolescentă topită de dragoste. De-atunci, în fiecare an mergem de ziua lui, acolo. De ziua mea, petrecem la mine, doar noi doi. Ne răsfăţăm cu o sticlă de şampanie şi vorbim despre orice. La vârsta noastră, dragostea se reduce doar la cuvinte. Cuvinte care pot da fiori, mai mult decât orice atingere sau mângâiere.
Astăzi am 87 de ani şi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste. Nu vrem să ne căsătorim, nici să trăim împreună. Vrem să avem răgazul nostru de singurătate şi dor, pentru a ţine dragostea aprinsă până în ultima zi.
Închide caietul şi râde, vădit stânjenită, de parcă s-ar fi ruşinat brusc de toată destăinuirea ei.
- Să ştiţi că nu-i uşor pentru mine, momentul ăsta. Mă simt de parcă m-aş fi dezbrăcat în văzul lumii. Se ridică şi pune caietul la locul lui, în sertarul bufetului. Simt o oarecare iritare în glasul ei şi încep să mă simt şi eu puţin vinovat pentru indiscreţia cu care am ascultat-o.
- Şi totuşi, pentru ce aţi făcut-o?, o întreb. De ce aţi decis să faceţi publică, o poveste atât de intimă?”. Se aşează din nou pe scaun şi-mi spune pe un ton ridicat, aproape răstit:
- Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe Pământ”.

Epilog

La plecare, îmi arată toată colecţia ei de diplome, medalii şi articole din ziare. Sunt multe, foarte multe, nu ar ajunge o noapte întreagă să-mi povestească despre fiecare în parte. Printre ele, văd o fotografie mare, apărută într-un ziar scris în limba germană. “Da, asta e din Germania, când am câştigat pentru a doua oară titlul de campion mondial”. O văd acolo pe ea, urcată pe podium, cu medalia la piept şi braţele ridicate, cu zâmbetul ei suveran şi senin, plutind deasupra lumii de-atâta fericire. De atunci, de câte ori mă gândesc la ea, îmi apare brusc în minte imaginea asta. A unei doamne, campion mondial la probele de voinţă şi fericire.
                                                                                  de Catalin Apostol
Sursa: http://filedelumina.ro/2013/10/16/inima-nu-are-riduri/#ixzz2hzGT7e3S