BLESTEMUL MARII PREOTESE DIN ATLANTIDA

"Valuri inalte cat casa se apropiau din departari, iar pamantul se zguduia nepasator in fata incercarilor disperate ale oamenilor de stiinta atlanti de a-l opri cu tehnologia lor avansata.
Era tardiv. Totul se distrugea rapid si sigur, nimic nu mai putea opri furia naturii declansata de furia marii preotese care dintr-o eroare se crezuse inselata. Folosise forta Marelui Cristal Interior din Templul Magic al Soarelui, la care numai ea avea acces, pentru a-si pedepsi iubitul. De restul lumii nu i-a pasat nicio clipa.
El o inselase... Vazuse imagini trucate si nu se gandise ca poate era o iluzie, o eroare...
Isi spusese de zeci de ori ca iubirea lor imensa nu putea avea o astfel de soarta, ca nu putea crede asta si totusi vazuse... si atunci buzele ei suparate sopteau aruncand peste oameni blestemul ce urma sa ii urmareasca pana in ziua de azi.
“Cine iubeste si uita sa-l uite inima celorlalti... Cine amageste si provoaca doar pentru a se distra sa-i fie o amagire propria-i viata. Cine se joaca cu inima altuia doar din simpla placere sa-i fie jocul povara si sufletul piatra. Cine crede ca jocul iubirii e doar o simpla scena de teatru sa-si vada copiii parasiti, plangandu-si dragostea...”
Omenirea s-a distrus in cateva ceasuri, insa blestemul a ramas plutind asupra sufletelor ce au parasit atunci pamantul, dar au revenit continund ciclurile karmice, ale vietii si mortii, cand ulterior, dupa o perioada de pace si refacere viata s-a reluat.Putine suflete nu ai fost atinse de blestem. Erau cele ce iubeau cu adevarat, cele ce n-au tradat niciodata iubirea sub nici unul din aspectele ei. Lor li s-a dat forta si datoria sa reia viata pamanteana, venind iar aici din ceruri inalte, pentru a-i elibera pe toti de povara apasatoare a acestui blestem. Blestemul tradarii iubirii... Blestem ce urmareste inca omenirea...
Inchisa in propriul sau templu si asteptandu-si desprinderea sufletului preoteasa a simtit deodata prezenta iubitului sau langa ea. El trecuse deja in lumea de dincolo.
- Ce faci aici! De ce ai facut asta?
- M-ai tradat...
- Uite-te in sufletul meu, stii ca poti sa faci asta. Hai... priveste in ochi adevarul. Stii ca te-am iubit intotdeuna, nu te-as fi putut trada niciodata! Totul a fost o inscenare, tot... priveste... vezi... intelege...
Iar el nu mintea.
Stia ca nu mai putea sa-si retraga blestemul, ca informatia o data trimisa in lume inapoi nu se mai poate lua, insa putea totusi sa-si repare intr-o anumita masura greseala. Din tot sufletul ei, sfidand durerea regretului, cu un ultim efort constinent sopti antidotul acelui blestem: "Cei ce vor intelege pe deplin iubirea sa nu mai fie atinsi de vraja mea. Sa fie dezlegati in clipa aceea..."
De atunci, de milenii, oamenii se straduie sa nu fie uitati de cei dragi, sa scape de amagiri, de poverile sufletului, de impietrirea inimii si incearca sa le creeze copiilor lor casnicii “bune” ca sa-i fereasca de lacrimi pentru a nu-si plange dragostea...
De atunci, de-un car de timp, oamenii se straduie sa inteleaga iubirea si au aflat ca nu pot intelege ceva pe deplin decat traindu-l.
Cu greu au inteles ca mintea e vizitiul ce impune directia, din ea plecand prea univers informatia, dar inima e cea care da forta calului inhamat la trasura prin emotia sa. Numai asa, unind gandul cu emotia, Carul trimfal al intregului numit OM, merge spre directia ce poate implini viata sa.
De atunci oamenii invata sa foloseasca informatia si energia, invata sa le armonizeze, sa le determine sa lucreze impreuna, pentru a reusi sa inteleaga si sa traisca iubirea. In suflete este scris asta: Daca vor sti sa traiesc si sa inteleg pe deplin iubirea ma voi elibera... Voi gasi fericirea.
Dar iubirea nu poate fi inteleasa decat unind pe el cu ea, iubirea se naste din dansul actiunii cu inactiunea, al meditatiei cu miscarea, al emisiei cu receptia, al yin-ului cu yang. Iubirea exista doar in intregul ce stie sa reuneasca si sa echilibreze contrariile. Iubirea exista cand sufletul reuseste sa-l gaseasca in sine pe UNUL, cand ajunge la izvorul iubirii ce ne va purta pasii spre Cerul de unde am plecat candva, inainte de existenta Atlantidei, inainte de crearea acestui Pamant uimitor si sublim. Inainte de a crea Dumnezeu Lumea.
Doar astfel prin trairea iubirii depline, vom transcede blestemul Preotesei din Atlantida, aruncat asupra lumii candva...
De atunci alaturi de ceilalti, ea isi suporta cu curaj si demnitate blestemul. Pentru ca prima lovita de cuvintele acelea a fost ea.
Uitase, de ceilalti, uitase de lume... uitase ce inseamna iubirea... De atunci multa vreme lumea nu si-a mai aminitit de ea.
Totusi, in secole de viata, in sute de incarnari, si-a aminitit incet si sigur ca IUBIREA REALA e dincolo de propriile noastre iubiri egoiste, ca iubirea e cea care daruieste, iarta, se bucura, spera si stie ca lumea nu incepe si nu se termina cu propria-i persoana...
Si-a mai amitit ca iubirea e libertate, pace si... da, unul din aspectele ei, plin de frumusete si farmec e intr-adevar cel al iubirii in doi.
Sub cerul instelat, ea isi lasa lacrima sa curga. Acum isi amintise in totalitate povestea cea veche, insa acum ea stia: condamnand pe altii deseori condamnam propria persoana, jocul cuvintelor e de fapt jocul sufletului, iar viata insasi e joc.
Ceilalti sunt o frantura din tine, EI sunt o frantura din EU, iar IUBIREA e cea care ne cuprinde pe toti, noi doar trebuie ca in fata ei sa lasam garda jos...
Intelesese misterul cel mare al vietii si traia deci IUBIREA.
Zambi si lacrima ce ii brazda obrazul se preschimba pe loc in diamant."

Carla von Vlad
sursa:http://www.lumeaspirituala.ro/povestilesufletului.htm