RUGACIUNE

Vrei să spui că, dacă ne rugăm pentru ceva, de fapt îndepărtăm acel lucru de la noi?

Această întrebare a fost pusă secole de-a rândul şi a primit răspuns de fiecare dată. Totuşi, voi nu aţi auzit răspunsul sau nu vreţi să-l credeţi.
Răspunsul la întrebare este dat din nou în termeni de astăzi, în limba de astăzi, cam aşa:
Nu vei primi ceea ce ceri şi nu poţi avea nimic din ceea ce vrei. Asta, deoarece chiar cererea ta este o afirmare a faptului că nu ai; şi, când spui că vrei un lucru, cererea ta acţionează pentru a produce exact această ex¬perienţă - dorinţa - în realitatea ta.
Rugăciunea corectă nu este deci rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de recunoştinţă.
Când Îi mulţumeşti lui Dumnezeu înainte pentru ceea ce alegi să tră¬ieşti în realitatea ta, în fapt recunoşti că aceasta există acolo ... de fapt.
Recunoştinţa este, astfel, cea mai puternică afirmaţie în faţa lui Dum¬nezeu; o confirmare că, încă dinainte să ceri, Eu ţi-am răspuns.
De aceea, niciodată să nu implori. Apreciază.

Dar dacă eu Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu pentru ceva dinainte şi acest ceva nu apare niciodată? Aceasta ar putea duce la deziluzie şi amărăciune.

Nu poţi folosi recunoştinţa ca pe o unealtă cu care să-L manipulezi pe Dumnezeu; un instrument cu care să prosteşti universul. Nu te poţi minţi pe tine însuţi. Mintea ta ştie adevărul despre gândurile tale. Dacă spui „mulţumesc, Dumnezeule, pentru un lucru sau altul”, având tot timpul foarte clar în minte că, în realitate acesta nu există, nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să ştie mai puţin decât tine şi să-L faci, astfel, să ţi-l dea.
Dumnezeu ştie ce ştii tu şi ceea ce tu ştii este ceea ce apare ca reali¬tate a ta.

Dar cum pot eu să fiu cu adevărat recunoscător pentru ceva ce ştiu că nu exista!

Credinţă. Dacă ai credinţă cât o boabă de muştar vei muta munţii. Vei ajunge să ştii că există, pentru că am spus Eu că există; pentru că am spus că ţi-am răspuns deja, chiar înainte să o ceri; pentru că am spus şi ţi-am spus-o în toate modurile posibile, prin toţi învăţătorii care-ţi vin în minte că, orice vei alege, dacă vei alege în Numele Meu, aşa va fi.

Totuşi, sunt atât de mulţi oameni care spun că nu li s-a răspuns la rugăciuni.

Nici o rugăciune - şi o rugăciune nu este nimic altceva decât o afir¬mare ferventă a ceea ce este - nu rămâne fără răspuns. Fiecare rugăciu¬ne - fiecare gând, fiecare afirmaţie, fiecare sentiment - este creator. În măsura în care ea este susţinută în mod arzător ca fiind un adevăr, în ace¬eaşi măsura ea se va manifesta în experienţa ta.
Când se spune că o rugăciune a rămas fără răspuns, în realitate se în¬tâmplă că, cu cât gândul, cuvântul sau sentimentul au fost susţinute mai arzător, cu atât au devenit mai operative. Totuşi, ceea ce trebuie să ştii -şi aici se află secretul - este că există întotdeauna un gând în spatele gân¬dului - ceea ce ar putea fi numit Gândul care Sponsorizează - acesta este gândul care domină.
Deci, dacă te rogi şi implori, se pare că există o şansă mult mai redusă ca tu să trăieşti experienţa pe care crezi că ai ales-o, pentru că Gândul ca¬re Sponsorizează aflat în spatele fiecărei implorări este că tu nu ai acum ceea ce doreşti. Acest Gând care Sponsorizează devine realitatea ta.
Singurul Gând care Sponsorizează şi care ar putea învinge acest gând este acela care susţine credinţa că Dumnezeu îţi va acorda orice Îi ceri fără nici o excepţie. Unii oameni au această credinţă, dar foarte puţini.
Procesul rugăciunii devine mult mai uşor când, în loc să trebuiască să crezi că Dumnezeu va spune totdeauna „da” la fiecare cerere, înţelegi în mod intuitiv că cererea însăşi nu este necesară. Atunci rugăciunea este o rugăciune de recunoştinţă. Nu este deloc o cerere, ci o afirmare a re¬cunoştinţei pentru ceea ce este.

Când spui că o rugăciune este o afirmare a ceea ce este, vrei să spui că Dumnezeu nu face nimic; că tot ceea ce se întâmplă după o rugăciune este rezultatul acţiunii rugăciunii?

Dacă tu crezi că Dumnezeu este o fiinţă atotputernică care aude toate rugăciunile, că la unele spune „da” la unele „nu” şi la restul „poate, dar nu acum”, greşeşti foarte tare. Ce regulă elementară aplică Dumnezeu pentru a decide?
Dacă tu crezi că Dumnezeu este cel care creează şi care decide toate lucrurile în viaţa ta, greşeşti.
Dumnezeu este observator, nu creator. Şi Dumnezeu e gata să te ajute să-ţi trăieşti viaţa, dar nu în modul în care te-ai aşteptat tu.
Funcţia lui Dumnezeu nu este să facă sau să desfacă circumstanţele sau condiţiile vieţii tale. Dumnezeu te-a creat pe tine după chipul şi ase¬mănarea lui Dumnezeu. Tu ai creat restul prin puterea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. Dumnezeu a creat procesul vieţii şi viaţa însăşi aşa cum o cunoşti. Totuşi, Dumnezeu şi-a dat liberul arbitru să dispui cum vrei de viaţa ta.
În acest sens, ceea ce vrei tu pentru tine este ceea ce vrea Dumnezeu pentru tine. Tu îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei să o trăieşti; Eu nu am nici o preferinţă.
Aceasta este marea amăgire pe care ţi-ai asumat-o: că lui Dumnezeu Îi pasă, într-un fel sau altul, de ceea ce faci tu.
Mie nu-Mi pasă de ceea ce faci tu şi ţie ţi-e greu să auzi aceasta.
Dar, îţi pasă ţie de ce fac copii tăi atunci când îi trimiţi afară să se joace? E o chestiune de mare importanţă pentru tine dacă joacă leapşa, v-aţi ascunselea sau mima? Nu, nu este, pentru că tu ştii că ei sunt în per¬fectă siguranţă. I-ai aşezat într-un loc pe care-l consideri prietenos şi absolut în regulă. Bineînţeles că speri întotdeauna că nu se vor răni. Iar dacă se întâmplă, eşti mereu prezent să le sari în ajutor, să-i oblojeşti, să-i faci să se simtă iarăşi în siguranţă, să fie iar fericiţi, să meargă iarăşi la joacă şi data viitoare. Şi nici data viitoare nu-ţi va păsa dacă joacă v-aţi ascunselea sau mima. Le vei spune, desigur, care jocuri sunt periculoase. Dar nu poţi să-ţi opreşti copiii de la a face lucruri periculoase. Nu întot¬deauna. Nu pentru totdeauna. Nu în fiecare clipă de acum şi până ia moarte. Părinţii înţelepţi ştiu aceasta. Totuşi, părinţii nu încetează să-şi facă griji în ceea ce priveşte consecinţele. Această dicotomie - să nu-ţi pese foarte tare despre ceea ce se întâmplă, dar să-ţi pese foarte tare de rezultate - este cea care descrie cel mai bine dicotomia lui Dumnezeu.
Totuşi, lui Dumnezeu, într-un anumit sens, nu-l pasă nici măcar de rezultate. Nu de rezultatul suprem. Aceasta, pentru că rezultatul suprem este sigur.
Şi aici este a doua mare amăgire a omului: că există dubii asupra re¬zultatului vieţii. Acest dubiu asupra rezultatului suprem este cel care a cre¬at cel mai mare duşman al vostru: frica. Pentru că aveţi dubii în privinţa rezultatului, atunci trebuie că aveţi dubii asupra Creatorului - trebuie să vă îndoiţi de Dumnezeu. Şi dacă vă îndoiţi de Dumnezeu, atunci, obliga¬toriu, trăiţi în frică şi vinovăţie toată viaţa.
Dacă vă îndoiţi asupra intenţiilor lui Dumnezeu - şi asupra capacităţii lui Dumnezeu de a produce acest rezultat suprem - atunci cum vă puteţi relaxa vreodată? Cum vă puteţi găsi cu adevărat pacea?
Totuşi, Dumnezeu are o putere totală de a potrivi intenţiile cu rezul¬tatele. Voi nu puteţi şi nu vreţi să credeţi în aceasta (chiar dacă pretindeţi că Dumnezeu este atotputernic) şi astfel trebuie să vă creaţi în imaginaţie o putere egală cu Dumnezeu, pentru ca să puteţi găsi un mod de a con¬tracara voinţa lui Dumnezeu. Şi, astfel, aţi creat “în mitologia voastră fiinţa numită „diavol”. Aţi imaginat un Dumnezeu în război cu această fiinţă, (crezând că Dumnezeu rezolvă problemele la fel ca voi). În cele din urmă, v-aţi imaginat chiar că Dumnezeu ar putea pierde acest război.
Toate acestea neagă tot ceea ce spuneţi voi că ştiţi despre Dumnezeu, dar nu contează. Vă trăiţi iluzia voastră şi, astfel, vă trăiţi frica - şi toate acestea din decizia de a vă îndoi de Dumnezeu.
Dar dacă aţi lua o nouă decizie? Care ar fi atunci rezultatul?
Adevăr vă spun Eu vouă: aţi trăi aşa cum a trăit Buddha. Cum a trăit Iisus. Cum a trăit fiecare sfânt pe care I-aţi venerat vreodată.
Şi totuşi ca în cazul multora dintre acei sfinţi, oamenii nu v-ar înţele¬ge. Şi, când aţi încerca să le explicaţi sentimentul vostru de pace, bucu¬ria voastră în viaţă, extazul vostru interior, ei v-ar asculta cuvintele, dar nu le-ar auzi.
Ar încerca să repete cuvintele voastre, dar ar adăuga ceva de la ei.
S-ar minuna cum de voi puteţi avea ceea ce ei nu sunt în stare să gă¬sească. Şi, atunci, ar deveni invidioşi. În curând, invidia s-ar transforma în furie şi, în mânia lor, ar încerca să vă convingă că voi sunteţi aceia care nu-L înţelegeţi pe Dumnezeu.
Şi, dacă ei nu ar reuşi să vă smulgă din bucurie voastră, atât de enor¬mă le-ar fi furia, încât ar încerca să vă facă rău. Şi, dacă le-aţi spune că nu contează, că nici măcar moartea nu vă poate întrerupe bucuria, nu vă poate schimba adevărul, fără discuţie v-ar omorî. Apoi, când ar vedea pacea cu care voi acceptaţi moartea, v-ar numi sfinţi şi v-ar iubi din nou.
Este în natura oamenilor să iubească - apoi să distrugă, apoi să iu¬bească din nou - ceea ce ei preţuiesc cel mai mult.

Neale Donald Walsch Conversaţii cu Dumnezeu