CONVERSATII CU DUMNEZEU

"Ce zici de o persoană care este bolnavă, dar care are atâta credinţă cât să
mute munţii şi care gândeşte şi spune şi crede că o să se facă
bine... şi apoi moare după şase săptămâni. Cum se potriveşte asta
cu toată chestia aia care se cheamă gândire pozitivă, acţiune
afirmativă?
Asta-i bine. Ai pus întrebări dure. E bine că nu iei de bun orice
cuvânt pe care ţi-l spun Eu. Va exista un moment puţin mai încolo
când va trebui să Mă crezi pe cuvânt, deoarece, în cele din urmă, vei
descoperi că putem discuta la infinit, tu şi cu Mine - până când nu va
mai fi nimic altceva de spus decât „încercă sau neagă.” Dar nu
suntem acolo încă, aşa că, să continuăm dialogul; să continuăm să
vorbim.
Persoana care are „credinţă cât să mute munţii” şi apoi moare
după şase săptămâni, a mutat munţii timp de şase săptămâni. S-ar
putea să-i fi fost suficient. S-ar putea să fi decis în ultima oră a
ultimei zile: „Gata, ajunge. Sunt gata să pornesc într-o altă aventură”.
S-ar putea ca tu să nu ştii de hotărârea lui, pentru că el nu ţi-a spus-o.
Adevărul este că e posibil ca el să fi luat această hotărâre ceva mai
devreme - cu zile sau săptămâni în urmă - şi să nu-ţi fi spus; să nu fi
spus nimănui.
Aţi creat o societate în care nu e prea în regulă să vrei să mori -
nu e prea în regulă să fii de acord cu moartea. Şi, pentru că voi nu
vreţi să muriţi, nu vă puteţi imagina că cineva ar vrea să moară -
indiferent de situaţie sau de starea în care se află.
Dar există multe situaţii în care moartea este de preferat vieţii-
situaţii pe care ştiu că ţi le poţi imagina dacă te gândeşti măcar un
pic. Şi totuşi, aceste adevăruri nu ţi se relevă - ele nu sunt chiar atât
de evidente - când te uiţi în ochii cuiva care a ales să moară. Şi
muribundul ştie aceasta. El poate să simtă în ce măsură cei din jur
acceptă decizia lui.
Ai observat cât de mulţi oameni aşteaptă să rămână singuri ca să
poată muri? Unii chiar le spun celor dragi: „hai du-te, du-te şi
mănâncă” sau „du-te şi te culcă un pic. Mă simt bine. Ne vedem
mâine dimineaţă”.
Şi apoi, când paznicii credincioşi pleacă, pleacă şi sufletul din
trupul celui păzit.
Dacă el le-ar spune rudelor şi prietenilor adunaţi în jurul lui
„vreau să mor”, i s-ar răspunde: „doar nu ai de când să faci asta”, sau
„nu vorbi aşa”, sau „nu pleca”, sau „te rog, nu mă părăsi”.
Întregul corp medical este pregătit să ţină oamenii în viaţă, mai
degrabă decât să-i facă să poată muri cu demnitate.
Vezi tu, pentru un doctor sau o infirmieră, moartea înseamnă un
eşec. Pentru un prieten sau o rudă moartea înseamnă dezastru. Numai
pentru suflet, moartea este o uşurare - o eliberare. Cel mai mare dar
pe care-l puteţi face celor care mor este să-i lăsaţi să moară în pace,
să nu vă gândiţi că ei trebuie „să mai rămână”, sau să continue să
sufere, sau să-şi facă griji pentru voi în acest moment crucial din
viaţa lor.
Aşa că, aceasta este ceea ce se întâmplă foarte adesea în cazul
unui om care spun e că urmează să trăiască, crede că urmează să
trăiască, chiar se roagă să trăiască: la nivelul sufletului, el „s-a
răzgândit”. E momentul, acum, să renunţi la trup ca să eliberezi
sufletul pentru alte scopuri. Când sufletul ia această decizie, nimic
din ceea ce face trupul nu poate să o schimbe şi nici mintea nu poate
găsi ceva să-l convingă de contrariul. În momentul morţii, învăţăm
cine din triumviratul trup-minte-suflet - conduce.
Toată viaţa crezi că tu eşti trupul tău. O parte din timp crezi că tu
eşti mintea ta. În momentul morţii descoperi Cine Eşti cu Tu
Adevărat.
Există, de asemenea, momente când trupul şi mintea nu ascultă
sufletul. Aceasta creează scenariul pe care l-ai descris.
Cel mai dificil lucru pentru oameni este să-şi audă propriul
suflet. (Observă cât de puţini o fac.
Se întâmplă adesea ca sufletul să ia hotărârea că este momentul
să părăsească trupul. Trupul şi mintea - veşnicii servitori ai sufletului
- îl aud şi începe procesul de ieşire. Dar mintea (ego) nu vrea să
accepte. La urma urmei, aceasta înseamnă sfârşitul existenţei ei. Îl
instruieşte deci pe corp să reziste morţii. Ceea ce corpul face cu
plăcere, deoarece nici el nu vrea să moară. Corpul şi mintea (ego)
primesc pentru aceasta multe încurajări, multe laude din partea lumii
exterioare - lumea propriei lui creaţii. Şi, astfel, strategia este
confirmată.
În acest moment, totul depinde de cât de tare îşi doreşte sufletul
să plece. Dacă nu e vreo urgenţă, sufletul poată să spună: „bine, bine,
aţi câştigat. Mai rămân un pic aici cu voi.” Dar, dacă sufletului îi este
foarte clar că rămânerea nu-i face bine programului său superior şi că
nu mai există posibilitate de evoluţie prin acest trup, sufletul
hotărăşte să plece şi nimic nu-l va opri - şi nimic n-ar trebui să
încerce să o facă.
Pentru suflet, este foarte clar că scopul lui este evoluţia. Acesta
este singurul lui scop. Pe el nu-l interesează realizările trupului sau
dezvoltarea minţii. Toate acestea nu au nici un înţeles pentru suflet.
Sufletului îi este foarte clar că nu este nici o tragedie să-ţi
părăseşti corpul. De multe ori, tragedia este să fii în trup. Astfel
încât, trebuie să înţelegeţi că sufletul priveşte problema morţii cu
totul altfel decât voi. El priveşte, desigur, şi întreaga „problemă a
vieţii” cu totul altfel decât voi şi aceasta este sursa majorităţii stărilor
de frustrare şi nelinişte pe care le simţiţi în viaţă. Frustrarea şi
neliniştea provin din faptul că nu daţi ascultare sufletului vostru.

Şi cum să procedez cel mai bine ca să-mi ascult sufletul?
Dacă sufletul este cel care conduce cu adevărat, cum să mă
asigur că informaţiile care-mi vin sunt de la el?

Primul lucru pe care ai putea să-l faci ar fi să urmăreşti ce doreşte
sufletul şi să nu mai emiţi judecăţi de valoare.

Emit eu judecăţi de valoare în legătură cu propriu meu
suflet?

Încontinuu. Tocmai ţi-am demonstrat modul în care te judeci pe
tine însuţi pentru dorinţa de a muri. Te judeci, de asemenea, şi pentru
dorinţa de a trăi - de a trăi cu adevărat. Te judeci pe tine însuţi pentru
că vrei să râzi, vrei să plângi, vrei să câştigi, vrei să pierzi şi, în mod
special, te judeci pentru că vrei să trăieşti experienţa bucuriei şi a
dragostei.

Aşa fac?

Undeva ai întâlnit ideea că a-ţi nega bucuria este de la
Dumnezeu - că a nu te bucura de viaţă este ceva divin. Negarea este
bună, îţi spui tu în sinea ta.

Vrei să spui că este ceva rău?

Nu este nici bună nici rea - este, pur şi simplu, negare. Dacă te
simţi bine după ce te-ai negat pe tine însuţi, atunci, în lumea ta,
acesta este un lucru bun. Dacă te simţi rău, atunci este ceva rău.
Majoritatea timpului nu poţi să decizi. Îţi negi un lucru sau altul
pentru că îţi spui în sinea ta că aşa se cuvine. Apoi spui că ai făcut
ceva bun, dar te întrebi de ce nu te simţi bine.
Astfel că, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să nu mai
emiţi asemenea judecăţi de valoare împotriva ta însuţi. Învaţă care
este dorinţa sufletului şi urmeaz-o. Urmează-ţi sufletul.
Ceea ce urmăreşte sufletul reprezintă cel mai înalt sentiment de
dragoste pe care ţi-l poţi imagina. Aceasta este dorinţa sufletului.
Acesta este scopul lui. Sufletul caută sentimentul. Nu cunoaşterea, ci
sentimentul. El are deja cunoaştere, dar cunoaşterea este conceptuală.
Sentimentul ţine de experienţă. Sufletul vrea să se simtă pe sine
însuşi şi astfel să se cunoască pe sine însuşi în cadrul propriei sale experienţe.
Cel mai înalt sentiment este experienţa unirii cu Tot Ceea Ce Este.
Aceasta este marea întoarcere la Adevărul după care tânjeşte
sufletul tău. Acesta este sentimentul de dragoste perfectă.
Dragostea perfectă este pentru sentiment ceea ce albul perfect
este pentru culoare. Mulţi cred că albul este absenţa culorii. Nu este
aşa. El include toate culorile.
Albul înseamnă toate culorile care există, combinate.
Tot aşa, dragostea nu este absenţa unei emoţii (ură, mânie,
desfrâu, gelozie, avariţie), ci însumarea tuturor sentimentelor. Ea este
suma totală. Totul adunat la un loc. Totul.
Astfel, pentru ca sufletul să trăiască experienţa dragostei
perfecte, el trebuie să trăiască experienţa fiecărui sentiment uman.
Cum pot Eu să am compasiune pentru ceea ce Eu nu înţeleg?
Cum pot Eu să iert la altul ceea ce nu am trăit niciodată Eu Însumi ca
experienţă? Şi, astfel, noi vedem atât simplitatea, cât şi măreţia
terifiantă a călătoriei sufletului. În sfârşit înţelegem ceea ce urmăreşte el:
Scopul sufletului uman este să trăiască experienţa a tot ceea ce
există astfel încât el să poată fi tot ceea ce exista.
Turn să ştiu către ce se îndreaptă sufletul, dacă el nu a fost
niciodată nici în sus nici în jos, nici la dreapta nici la stânga. Cum
poate să-i fie cald, dacă nu a cunoscut niciodată frigul; cum poate să
fie bun, dacă neagă răul? Este absolut clar că sufletul nu poate alege
să fie ceva, dacă nu are din ce alege.
Pentru ca sufletul să trăiască experienţa grandorii sale, el trebuie
să ştie ce înseamnă grandoarea. Şi asta nu poate s-o ştie, dacă în
jurul lui nu există decât grandoare.
Şi, astfel, sufletul înţelege că grandoarea există numai în spaţiul a
ceea ce nu este grandios. De aceea, sufletul nu condamnă niciodată
ceea ce nu e grandios, ci îl binecuvântează, văzând în el o parte din
el însuşi care trebuie să existe, pentru ca o altă parte din el însuşi să se manifeste.
Treaba sufletului este, desigur, să vă facă pe voi să alegeţi
grandoarea, să selectaţi cei mai bun din Cine Eşti - fără să
condamnaţi ceea ce nu selectaţi.
Aceasta este o sarcină uriaşă care se desfăşoară în mai multe
vieţi, pentru că voi aveţi obiceiul să vă repeziţi să judecaţi, să numiţi
un lucru „greşit”, sau „rău”, sau „nu suficient”, mai degrabă decât să
binecuvântaţi ceea ce nu alegeţi.
Voi faceţi ceva şi mai rău decât să condamnaţi, pur şi simplu
căutaţi să vătămaţi ceea ce nu alegeţi. Încercaţi să-l distrugeţi. Dacă
există o persoană, un loc sau un lucru cu care nu sunteţi de acord, îl
atacaţi. Dacă există o religie care nu este conformă cu a voastră, o
consideraţi greşită. Dacă există un gând care-l contrazice pe al
vostru, îl ridiculizaţi. Dacă există o idee diferită de a voastră, o respingeţi.
Aici greşiţi voi, deoarece creaţi numai o jumătate dintr-un
univers. Şi nu puteţi nici măcar să înţelegeţi jumătatea voastră,
atunci când o respingeţi, din pornire, pe cealaltă."

sursa: Neale Donald Walsch CONVERSATII CU DUMNEZEU