iubirea

"Iisus iubea. Era dragostea, marele şi minunatul dar pe care-l făcea omenirii. Si a proclamat deschis că originea acestei iubiri este Tatăl ce trăia în El - acelaşi Tată care trăieşte în toţi oamenii.

Ceea ce dădea lui Iisus libertatea şi forţa de a îmbrăţişa întreaga omenire, era cunoaşterea unirii sale şi identitatea cu Tatăl. El s-a desprins rând pe rând de iluziile care erau cauza unei vieţi de ipocrizie; şi făcând-o El exprima din plin pe Tatăl trăind in El."

RUGA

"Dumnezeule, ajuta-ma sa simt puterea, acea flacara aprinsa din mine si lasa-ma sa simt pasiunea de a fi mai puternic decat am fost vreodata. Lasa-ma sa pasesc in lume asemenea unei flacari a luminii tale, stiind ca fiecare noua zi reprezinta un inceput, o sansa de a pune in aplicare ceea ce stiu."

"Atotputernice Spirit al Luminii ce straluci in Cosmos, atrage-mi flacara, in armonie, spre tine.
Ridica-mi focul din intuneric,
Atractie a focului care este Una cu TOTUL.
Ridica-mi sufletul, tu preaputernice.
Copil al Luminii, nu-ti intoarce fata de la mine.
Fa-ma sa ma topesc in cuptorul tau;
Cel ce esti una cu toate lucrurile si toate lucrurile
Una cu tine, foc al vietii si Una cu Mintea."
TOTH

IMNUL VIETII

Viata e o sansa - nu o lasa sa se piarda/ Viata e frumusete - admir-o/ Viata e o bucurie - gust-o din plin/ Viata e un vis - transforma-l in realitate/ Viata e o sfidare - infrunt-o/ Viata e o datorie - implineste-o/ Viata e un j o c - joaca-l/ Viata e pretioasa - ai grija de ea/ Viata e o bogatie - pazeste-o/ Viata e dragoste - bucura-te de ea/ Viata e un mister - incearca sa-l patrunzi/ Viata e o promisiune - n-o lasa neimplinita/ Viata e tristete - treci peste ea/ Viata e un imn - canta-l/ Viata e o lupta - accept-o si castig-o/ Viata e o tragedie - fii tare/ Viata e o aventura - indrazneste sa ti-o asumi/ Viata e fericire - fii astfel incat sa o meriti/ Viata e Viata - ocroteste-o! MAICA TEREZA

vineri, 25 februarie 2011

LA CERDAC



În munţii Bucegi există ceva magic, care mereu te cheamă acolo. Pe platoul acestor munţii sunt nenumărate cabane şi trasee, care duc spre cele patru zări. Aici există şi un loc care se numeşte LA CERDAC. În acest loc poţi să ajungi, venind de la Sfinx, pe poteca marcată cu bandă albastră pe traseul care duce spre vârful Omul. Parcurgând de mai multe ori acest traseu, în drum spre vârful Omul, de câte ori ajungeam în dreptul acestui loc admiram minute în şir frumuseţea peisajului care se deschidea în faţă. De fiecare dată spuneam în gândul meu, că aici este un splendid amfiteatru natural în aer liber şi mă gândeam la perfecţiunea creaţiei lui Dumnezeu şi la splendoarea Mamei Geea, care este capabilă de astfel de frumuseţi. Şi toate acestea până într-un an, când în data de 4.09.2002, trecând din nou prin acelaşi loc şi oprindu-mă pentru scurt timp pe versantul din faţa CERDACULUI, am primit ,,ochii de văzut” ai Sfântului Duh.

Am văzut desenat din stâncile care străjuiesc creasta acestui loc, un pat uriaş de piatră, pe care stă întins un călugăr. La capetele acestui pat, străjuieşte câte un leu. Acesta era un Mare Preot. Aici era zona în care, cu sute de ani în urmă se petreceau marile ritualuri ale dacilor. Acest loc este într-adevăr ca un mare amfiteatru natural, format din versanţii ce înconjoară acest loc şi se termină undeva jos în vale cu un tăpşan.

Revelaţia a continuat cu o viziune. Acest amfiteatru l-am văzut înţesat de o mare mulţime de oameni îmbrăcaţi în straie albe, care stăteau calmi şi demni pe toţi versanţii înconjurători. Ei privegheau un mare rug care ardea pe acel tăpşan din vale. Un mare preot dac se stinsese din viaţa pământeană şi trecuse la cele veşnice. Marile ritualuri dacice, cereau ca regii şi marii preoţi să fie incineraţi pe ruguri funerare care trebuiau să ardă trei zile şi trei nopţi. Pentru aceasta ei erau aduşi aici, cu alaiuri ceremoniale. Preoţii oficianţi trebuiau să arate despre cel plecat şi despre viaţa lui, după care se aprindea rugul funerar, pe fundalul unor incantaţii şi rugăciuni, care durau pe toată perioada arderii rugului. La finalul acestor 3 zile, cenuşa era adunată cu grijă într-o urnă ceramică şi aceasta era depusă într-o peşteră. Imaginea acestor urne funerare a fost redată foarte exact în filmul Dacii, într-o scenă care se petrece exact într-o astfel de peşteră.

Cele trei zile erau dedicate întru totul lui Dumnezeu, Căruia dacii Îi spuneau Cel Preaînalt, fiind şi un pios omagiu adus celui ce părăsea această lume. Când plecau la Cer şi se despărţeau de această viaţă, strămoşii noştri se bucurau, încheindu-se totul cu o petrecere.

Pe vremea aceea versanţii erau bine acoperiţi cu vegetaţie şi nu prezentau eroziunea de astăzi şi aici era locul ideal pentru această ceremonie. Pentru cei care au vizitat zona, acest lucru descris este uşor de înţeles. Marele pat din stânci, Marele Preot şi leii de pază, pot fi văzuţi privind dintr-un anumit unghi, de pe versantul din faţa Cerdacului. Pentru aceia care nu au vizitat zona le recomandăm din suflet să o viziteze şi să se umple sufleteşte de frumuseţea acestor locuri. Tot pe versantul de sub Cerdac, este un loc unde izvoreşte apa, dar ea curge lent, prin mai multe firişoare picurânde, întocmai ca nişte lacrimi prin care acest munte sacru, de mii de ani îşi plânge aici morţii.

Ultimul Mare Preot dac, incinerat aici, după marile ritualuri străbune a fost Vezina, care a fost petrecut cu toată cinstea cuvenită rangului său. Preoţii daci, despre care ni s-a spus că erau din casta Deceneilor, nume primit după Marele Preot Deceneu, erau aceia care se ocupau de aceste ceremonii.

Marele Deceneu a fost un ales al lui Dumnezeu, care a organizat şi a desăvârşit viaţa călugărilor monahi. Fiind de o mare înţelepciune, Deceneu a fost ascultat cu atenţie atât de rege cât şi de supuşi, astfel încât credinţa oamenilor în Dumnezeu s-a întărit şi viaţa oştilor decurgea în respectul de Lege. Preoţii şi călugării din Casta Deceneilor, respectau întocmai cele zece porunci, iar viaţa lor aspră le dădea o mare tărie de caracter. Ei erau iubiţi de Dumnezeu, pentru viaţa lor simplă şi curată. Se purtau îmbrăcaţi în straie albe de in, de cânepă sau de lână, purtau bărbi lungi, mustăţi şi pletele împletite în trei. Ei se hrăneau numai vegetarian cu hrană curată, miere şi lapte. Erau asceţi ducând o viaţă aspră în vârful munţilor. Intrau în serviciu la Templu încă din fragedă copilărie, după ce erau aleşi şi se dedicau acestei vieţi de slujire al Celui Preaînalt, slujirii în cultul străbun. Erau modelaţi, devenind desăvârşiţi, fiind dârji, puternici, devotaţi, de o modestie şi de o cinste desăvârşită. Aici, în aceşti munţi, era cea mai înaltă şcoală prin care ei se instruiau, ajungând la înaltul stadiu de OM. Aici în Bucegi de la Cerdac până la vârful Omul distanţa este foarte mică, iar vârful Omu are şi el încărcătura sa de sacralitate.

Neamul nostru, prin aceşti aleşi ai lui Dumnezeu, deţineau o înaltă cunoaştere. Dintre aceste cunoştinţe cea mai importantă era aceea că nu există moarte!

Când cineva murea, dacii se bucurau deoarece ei ştiau că acela era un eliberat şi sufletul lui se reîntorcea în Sferele de Lumină din Înălţimi. Ei plângeau însă la naştere, deoarece se ştia că acel suflet vine pe acest pământ la o viaţă aspră de învăţat şi ispăşit. Ei ştiau că viaţa este continuă şi după moarte şi de aceea acordau toată atenţia sufletului. Ş din nou, şi din nou vom spune că această înţelepciune o aveau de la Marele Străbun Zamolxe moştenire. Taina aceasta şi obiceiul străbun de mii de ani, s-a păstrat din nou în cuvinte:

LA CERDAC = LA CER DAC!

Adică, locul de cinste (La) de unde plecau la Cer (Cer) dacii (Dac), marii bărbaţi conducători ai neamului nostru, petrecuţi cu onorurile cuvenite.

Cât de simplu! Dumnezeiesc de simplu! Şi totul era demult aşezat în cuvinte!

Locul sacru era denumit de mii de ani şi indicat! Dar cine a înţeles?...

Cât de neştiutori trecem noi cei de azi pe lângă aceste locuri sacre şi uneori cu câtă indecenţă. Şi totul din neştiinţă, din pierderea unei anumite înţelepciuni a sacrului în neamului nostru. Toate valorile noastre fundamentale trebuiesc reaşezate cu grijă la locul lor de frunte în viaţa românilor, scoase comorile din colbul uitării şi reaşezate în suflete.

Şi din nou vom spune că mari taine are Dumnezeu şi când a dorit să le ascundă, El le-a pus în văzul lumii. Dumnezeu şi strămoşii noştri ne-au dat o lecţie a marilor taine iniţiatice, de care este plin tot platoul Munţilor Bucegi, a marii înţelepciuni şi a marii lor simplităţi.

În încheiere, mulţumim Bunului Dumnezeu, strămoşilor noştri şi tuturor Fiinţelor de Lumină care ne-au ajutat la scrierea acestor cărţi şi nu în ultimul rând Îngerilor. Această serie de volume închinate Daciei, sperăm că au adus în atenţia cititorilor probleme importante şi demne de luat în seamă din istoria noastră.

În neamul nostru au fost şi sunt mari Spirite, care merită a fi cunoscute, pentru a fi modele pentru noi cei de azi, de sfinţenie, de curăţenie morală şi de ascultare de Lege. De aceea îndemnăm pe toţi căutătorii de adevăr, pe toţi cei dornici de cunoaştere din zona spiritualului, de a căuta să refacă aceste legături ancestrale cu strămoşii noştri.

Avem mai multă nevoie decât oricând să ne cunoaştem obârşiile, tradiţiile şi datinile neamului. Avem nevoie să fim ceea ce Dumnezeu ne-a creat cu adevărat, un popor al lui Dumnezeu, încă de la Facerea Lumii! Acestea nu sunt cuvinte mari, ci sunt responsabilităţi uriaşe pentru noi! Noi românii îi datorăm totul lui Dumnezeu: şi respect şi iubire şi ascultare! Şi Îi mai datorăm ceva: proverbiala noastră ospitalitate, de a-L primi la masa noastră, în casa noastră pe Dumnezeu şi pe Înalţii Lui Trimişi Cereşti reveniţi pe Pământ!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

sursa: www.altadora2003.ro

Un comentariu:

Mihaela Stamate spunea...

Sunt mai mult sau mai putin rămasă fără cuvinte, foarte frumos și adevărat!!! Îmi place foarte mult site-ul acesta și vă felicit din tot sufletul! Vă mulțumesc pentru existența voastră și pentru tot ceea ce faceți și împărtășiți și cu ceilalți! Sus inima pentru că acolo unde este Inima noastră suntem și noi! Să zâmbim cu Sufletul! Mihaela Stamate