LEGENDA LUI MUNTEAN

...In acele vremuri, intr-un mic catun asezat la marginea muntilor, se spune ca traia un staroste batran, drept si curajos ca toti fratii sai,care avea o turma de oi cum nicaieri nu mai puteai afla alta sa i se asemene, intr-atat erau de frumoase si darnice de lana si lapte mioarele lui. Viata sa era lipsita de orice fel de grija si necaz, era bogat si nicicand nu cunoscuse suferinta. Cu toate acestea era un lucru care ii amara pana in maduva oaselor traiul de fiecare zi: se apropia vremea cand turmele lui trebuiau lasate mostenire unui urmas, dar, din pacate, el nu avea pe nimeni...Marele necaz al vietii acesta ii era: nu avea nici un copil sa ii aline batranetile...Speranta nu le pierise din suflet, erau oameni cu mare credinta in bunatatea lui Zamolxis...
Intr-o noapte, insa, starostele nostru avu un vis ciudat, care il intineri dintr-o data cu douazeci de ani.
Se facea ca Mos Timp a venit langa patul sau, l-a privit o clipa, apoi, fara nici un fel de introducere, i-a spus urmatoarele: ''In prima luna a anului vei merge la Sfinx. Sa faci in asa fel incat sa ajungi acolo taman cand luna de pe cer va fi in al patrulea patrar, nu mai tarziu si nici mai devreme. Pentru ca nu ti-ai risipit credinta sacra si speranta, Sfinxul iti va indeplini dorinta. Te vei intoarce din Hotarul Sacru insotit de un prunc. Tot acolo vei afla misiunea sacra pe care trebuie sa o duci la bun sfarsit , pentru ca pruncul este urmas de zeu. Va trebui sa ai mare grija si sa nu te abati cu nimic de la povetele pe care le vei primi.
Imediat ce rosti aceste cuvinte, Mos Timp se topi in vazduh si eroul nostru se trezi.
Vremea era chiar in luna lui Gerar si nu mai ramanea mult timp pana la venirea sorocului prevestit de Duhul Pietrei Sacre...'' Mare este bunatatea stapanului nostru! Babo, umple-mi degraba desaga cu merinde ca trebuie sa plec la drum lung.''...Dupa ce a strabatut vai rar batute de piciorul omului,...intr-un tarziu a reusit sa ajunga in fata marelui Sfinx...''Marite Sfinx, paznic vesnic al Muntelui Sacru! Am primit in vis chipul si vorbele bunului Mos Timp, Duh al Pietrei atotputernice, iar el, in marinimia sa, m-a indreptat spre tine. Ma gasesc la picioarele tale si porunca astept sa-mi dai!
Chipul Sfinxului se lumina si prinse viata, graind:''Bine ai venit, om vrednic, te asteptam. Eu iti voi arata doar calea pe care trebuie sa apuci, mai departe nu este treaba mea. Va trebui sa iei drumul potecii nordului si sa mergi fara odihna pana la caderea intunericului.Acum este dimineata, asa ca vei merge intrege zi.Sa nu te opresti si nici sa nu te abati macar cu un pas de la calea nordului pentru ca vei pierde totul. Cand soarele va apune, ai sa te opresti. Chiar in acel loc vei astepta trei zile si trei nopti pentru ca visul sa se implineasca...
Emotionat si induiosat ca ceea ce visase o viata intreaga avea, in sfarsit, sa se petreaca, starostele arunca o ultima privire spre Sfinx, dupa care se ridica si porni in urmatoarea parte a calatoriei ce avea sa-i aduca pruncul mult dorit...
...Pe cand orologiul cerului batea al doisprezecelea ceas,se petrecu si minunea asteptata de batran care, cu inima cat un purice, putu vedea cum din centrul Triunghiului Sacru porneste o raza de lumina spre cer indreptandu-se spre o anume stea. Din povestile batranilor stia ca aceea era Steaua- Mama a Pietrei Sacre. Cand raza atinse bolta instelata, din chiar acel punct pornira spre pamant opt raze luminoase venind cu putere spre staroste... Cele opt raze se indreptau, intr-adevar, spre batran, dar nu el fu cel lovit si inconjurat de lumina orbitoare, ci o stanca de cremene din fata sa. Acoperit de un zgomot infiorator, lasandu-se la pamant pentru a se feri de cutremurul ce parea iminent, omul nostru putu vedea cum in fata ochilor i se deschide un coridor ce patrunde adanc in inima muntelui... Drumul era lung si intortocheat, dr pe masura ce se afunda mai mult in munte,, lumina devenea mai puternica, iariar aerul pe care il tragea in piept era altfel,parca. Peretii erau mai departati, iar in scurt timp, starostele se trezi intr-o sala de forma triunghiulara. In mijloc se gasa o masa de granit si un tron la fel. Pe masa se afle, mareata, stralucitoarea Piatra Sacra, simbolul sfant al Dacilor Liberi. Ea era cea care luminase calea pe care venise. Pe tron, privindu-l cu ochi blanzi, sta insusi batranul din vis, Mos Timp...''AI fost ales pentru sufletul tau curat sa cresti un copil sacru, prunc nascut din stanca si izvor. Poarta numele de Muntean. Il vei lua cu tine si-l vei purta printre oameni pentru a invata pe indelete felul si obiceiurile lor. In fiecare vara veti urca amandoi pe munte si vei aduce aici, in locul din care il vei lua, aceleasi ofrande ca si pana acum. Toata pasunea ce o vei cuprinde cu ochii la iesirea din Muntele Ascuns va fi a ta si numai a ta...Pruncul va trai cu tine vreme de opt ani. Opt raze coborat-au din inaltul cerului, tot atatea ani va sta el langa tine. La sfarsitul acestor opt ani, porunca este sa vii aici si sa ne slujesti asa cum vom crede noi de cuviinta, iar pe Muntean sa-l lasi sa-si urmeze destinul ce-i este harazit. Este alesul Zeului si va deveni nemuritor, cand se va intampla sorocul, dar pana atunci are de invatat si de trecut prin intamplari grele. Daca va sti sa nu calce stramb, va fi nemuritor precum stanca ce ii este mama, si intelept ca Steaua Sacra ce ne-a zamislit pe toti si care lumineaza destinul Geto- Dacilor. Ai inteles, staroste, ce ai de facut si cum trebuie crescut Muntean? '' ''Da, stapane'', raspunse el simplu, cu inima apasata de bucurie.
Imediat ce pasi afara din Muntele Sacru, stanca se inchise in urma sa fara nici un zgomot, iar cand starostele se intoarse pentru a privi inapoi ar fi putut jura ca este asa de cand lumea si ca niciodata nu fusese deschisa, intr-asa fel arata....in locul pe care putin mai devreme statea o stanca, langa care isi petrecuse trei zile si trei nopti, acum era o minunatie de prunc ce gangurea usor si intindea bratele-i micute spre batran, dorind caldura parinteasca, cerandu-i sa-l imbratiseze. Din stanca aceea fusese nascut si tot in ea se va intoarce, precum spusese Duhul...
Muntean parea a fi un Fat-Frumos din basme, asa crestea de repede si de frumos. Mintea-i era agera si trupul il avea puternic. Asculta cu sfintenie vorbele parintelui sau drag si nu-i iesea niciodata din cuvant. Statea mult printre oameni, dar vorbea putin, pentru ca dorea sa afle cate-n luna si-n stele si orice lucru demn de retinut ramanea in mintea lui. In rarele clipe cand deschidea gura, o facea spre a pune intrebari.
Copil nepamantean, zamislit de zei si nascut din stanca, pentru eroul nostru vremea se scurgea altfel decat pentru ceilaltioameni. Asa se face ca in anul opt al vietii sale Muntean era deja un zdrahon de flacau, cu plete si barba sure ca stanca, intelept si puternic cum n-ai mai fi pututu intalni altul pe lume. Destinul si-l cunostea, il aflase de la staroste in chiar primul an al vietii si il acceptase cu seninatate, fara a pune intrebari.
Batranul respectase intocmai poruncile primite de la Mos Timp si in fiecare vara ducea mioarele la pascut impreuna cu Muntean, susu in munti, povestindu-i de-a fir- a par flacaului ce aflase din gura Duhului Pietrei Sacre.
Iata insa ca venise si a opta vara, cea din urma, si destinul trebuia dus la bun sfarsit. Era pentru cea din urma oara cand tatal si fiul urcau alaturi. De aici inainte alta urma sa fie menirea fiecaruia dintre ei. Destinul hotarase de mult ca ei trebuie sa se desparta.
Starostele, dupa ce i-a dat ultimele sfaturi tanarului, l-a lasat singur cu mioarele, precum fusese porunca. Prea mare lucru nu avea de facut tanarul nostru, asa ca toata ziulica umbla si canta doine stiute de la staroste sau de la babab acestuia. Se gandea la toto ce invatasepana in ziua aceea si nu stia la ce-i vor fi de folos acele lucruri, daca tocmai isi traia ultima vara ca muritor, dupa cum ii spusese batranul. Raspunsul, insa, urma sa il afle destul de curand, pentru ca nu mai era asa de mult pana la sfarsitul verii, care avea sa aduca odata cu sine si dezlegarea misterului. Lucrurile insa nu merg intotdeauna precum ne inchipuim...
Intr-una din seri, pe cand se lasa purtat de pasi spre stana, i se paru ca aude in jnepenis un fosnet ciudat. Parea a fi un suspin, dar putea fi si altceva...
Nu mica ii fu mirarea cand, dand crengile la o parte, vazu ce se petrece: o preafrumoasa fata dormea, iar lacrimi amare de tristete ii curgeau suvoaie pe obraji in somnul sau zbuciumat. Muntean ramase tintuit locului de chipul neasemuit de gingas al fetei. O privi mai multe minute in sir fara sa se indure a o trezi...Intr-un tarziu, se apropie de ea si o atinse usor pe umar. Fta deschise imediat ochii, il privi uimita si, fara sa se sperie, isi sterse cu dosul manecii lacrimile si il intreba: "Cine esti?" "Eu sunt Muntean, dar nu conteaza. Mai degraba eu ar trebui sa te intreb pe tine asta" raspunse el impresionat de glasul dulce al fecioarei.
"Nu sunt decat o copila ce n-a avut noroc. M-am ratacit de grupul de vanatori alaturi de care am pornit acum vreo trei zile, pe inserat. De azi dimineata m-am pierdut pe aici prin munti. Nu i-ai intalnit cumva?" "Nu."
Muntean privea copila cu nesat si se indragostea de ea cu fiecare clipa ce trecea, intr-atat era de frumoasa. "Din pacate nu te pot duce in sat pentru ca pana la poalele muntelui este cale de trei zile si trei nopti, iar daca te-as indruma in ce fel se ajunge acolo, te-ai pierde iarasi. Data viitoare s-ar putea sa nu te mai gasesc eu ci o fiara a padurii...Ramai alaturi de mine pana la sfarsitul verii si atunci te voi duce eu insumi in sat. Primesti?" "Sigur ca da! se inveseli ea pe data. Dar..." Muntean, beat de fericire, nu o lasa sa termine ce avea de spus.
" Trebuie sa afli ceva, Muntean!" "Ba nu trebuie deloc. Daca te-ai hotarat sa ramai, atunci nu-mi trebuie sa stiu nimic altceva, raspunse el fara a banui catusi de putin ce amarnic avea sa se caiasca pentru vorbele rostite. Dragostea il orbise pe data, ii cuprinsese inima si trupul, o simtea ca pe o febra.
O data cu fiecare clipa scursa, Muntean se adancea tot mai mult in iubirea sa. Ar fi vrut sa o aiba pentru totdeauna langa el pe frumoasa copila si nu stia ce ar putea face pentru asta. Batranul sau parinte nu-i vorbise defel despre astfel de lucruri, n-avea idee cum se putea descurca. Simtea ca o indrageste la fel de mult ca si pe munti, paduri, sau ca pe parintii sai, iar in toate acestea se aduna ceea ce Muntean avea mai sfant pe pamant. Ar fi dat orice sa o poata avea pe vecie si sa fie fericiti impreuna...Pe masura ce toamna era mai aproape, Muntean devenea tot mai framantat si se gandea din ce in ce mai aprig la ceva anume. Cu orice chip trebuia sa gaseasca o iesire...Isi spunea in sinea sa:"Ah, dragostea mea, macar daca as sti ca iti sunt drag jumatate din cat te iubesc eu, as fi cel mai fericit om din lume."
Numai ca urechile fetei nu auzira niciodata astfel de vorbe din gura lui Muntean...
Intreaga vara paru o clipire de ochi, asa de repede trecu...Mai era o singura noapte pana cand aveau sa coboare cu turma spre sat pentru iarna. Fra sa dea nici o explicatie, Muntean lasa fata in stana, langa foc, si porni spre Sfinx, zicandu-si:"Nu pot trai fara ea, iar Duhul va trebui sa ma inteleaga. Am sa plang, am sa ma rog in genunchi in fata lui si am sa-l conving de ceea ce simt. Daca altfel nu se poate, am sa-i cer sa ma faca muritor de rand, pentru ca viata ce-o traiesc nu are nici un rost departe de ea, departe de dragostea ei."...Din intuneric, fara nici un zgomot aparu Mos Timp. Se oprise in fata lui Muntean si grai:" Nu te mai plange Sfinxului degeaba , caci el nu te aude. Ai inima bolnava si nu are dezlegare sa te asculte. In schimb iata-ma pe mine...Maine in zori, te vei inturna la stana si vei face taman cum crezi de cuviinta. Din aceasta clipa, alegerea este a ta si numai a ta, eu mi-am ridicat mana de deasupra vietii tale. Daca vei vroi sa te intorci...ei bine, am sa te primesc."....Muntean se trezi singur langa Sfinx. Se dezmetici intr-o clipa si, atunci nebun de fericire, striga in noapte de se cutremurara muntii:"Iti multumesc! Iti multumesc! iar lacrimile care ii siroiau acum pe fata erau de fericire adanca.
Fericit Muntean, sarman Muntean...Mai avea putin pana la stana. Striga:"Am venit inapoi dragos...dar strigatul ii ingheta in piept.
Muntean ramase tintuit locului ca lovit de traznet. Din gat ii iesi mai departe o bolboroseala fara de inteles, corpul i se inmuie, un vuiet surd ii cuprinse capul.
Dar iata ce vazuse: langa foc, in loc de un singur om erau doi. Era chiar iubita lui care statea in bratele unui necunoscut, sarutandu-l cu patima. Muntean nu intelegea nimic din ceea ce vedea, i se parea ca e un vis urat. Cand fata isi daduse seama ca cineva se afla langa ei, se ridica si alerga spre Muntean, il lua de mana, si aratand spre necunoscut, spuse printre suspine de fericire:" Uite, Muntean ! El este iubitul meu, cel de care m-am pierdut la inceputul verii.In tot acest timp el n-a facut altceva decat sa ma caute cu disperare prin munti...si acum m-a gasit. Daca ai sti cat sunt de fericita!!!Niciodata n-am mai fost asa, parca zbor.
Nici o trasatura nu se clinti pe chipul lui Muntean. Ceva cumplit se intamplase, ceva straniu ii patrundea prin oase si ii inmuia picioarele, parca nu sange ci lesie ii curgea prin vine..." Bine, dar niciodata nu mi-ai spus..." Fta nu-l lasa sa termine si luandu-i vorba din gura zise:" Am incercat sa-ti spun asta chiar in prima zi, atunci cand m-ai gasit dormind. iti mai aduci aminte?"
Muntean nu raspunse. Era prea tarziu pentru el.
"Iti multumesc din suflet, Muntean, pentru ceea ce ai facut. Niciodata nu-ti voi putea arata intr-adevar cat iti sunt de recunoscatoare..."
Fara sa stie prea bine daca era chiar el cel care vorbea, Muntean grai catre cei doi tineri ce-i avea in fata: "Fiti fericiti, prieteni, traiti ani multi impreuna si numai in bucurii sa va scaldati. Eu sunt cel care va ramane dator pentru cele invatate. Bunaoara, luati turma mea de mioare drept cadou de nunta. Mie nu-mi mai este de trebuinta. Mergeti in pace, aveti grija de voi si fiti fericiti!"
...Ceva se rupse in sufletul lui Muntean, dar nu-si dadu prea bine seama ce...Muntean se aseza pe o piatra lasandu-si privirile sa se piarda in zarea in care disparuse singura lui iubire. Fara sa fi stiut, se asezase chiar pe piatra din care se nascuse el cu opt ani in urma. Destinul sau sacru era pe cale sa se intample.
A stat nemiscat, fara sa tresara, pana ce atrecut toamna, iar iarna si-a asezat mantia alba de omat peste el. A venit apoi primavara, inca o vara, a mai trecut si toamna peste munti, iar iarna urmatoare l-a prins la fel de nemiscat cum il lasase. Fara sa-si dea seama, se transformase intr-o stana de piatra cu privirile pierdute pe vecie in zarile necuprinse. Devenise nemuritor, intrase inapoi in mantia de granit care-i daduse candva nastere si care-l chemase indarat la ea. O parte a fetei ii imbatranise de tot, iar cealalta ii ramasese la fel de tanara ca atunci cand iubita lui se pierduse de-a pururi in zare. Stia sa rada si sa planga in acelasi timp.
Desi secole s-au scurs peste el, si astazi Muntean asteapta la fel de nemiscat intoarcerea tinerei fete cu turma la pascut. Dar cum aceasta nu mai vine, Muntean sta si priveste, ducandu-si peste veacuri menirea de aparator al Pietrei Sacre si al Muntelui Ascuns. Niciodata, poate, nu se va mai scutura de haina-i de piatra, ramanand in eternitate sub mantia sa, afara doar de clipele in care destinul Dacilor Liberi va avea nevoie de el."



(Cristi Ionita MUNTELE ASCUNS Legendele Dacilor Liberi)