LEGENDA LUI OMU

"Mos Timp si Zamolxis imparteau cu darnicie sfaturi drepte din locul lor ascuns in munti, iar oamenii ii ascultau cu sfintenie si supunere...Ori de cate ori se ivea prilejul, dusmanii hrapareti atacau Dacia, incercand sa fure cat mai mult cu putinta. Numai ca, in calea cotropitorilor, Geto- Dacii aveau grija sa arda recoltele, sa otraveasca fantanile si sa ascunda odoarele in pesteri adanci, imposibil de gasit. Vrajmasii erau atrasi spre munti si, daca faceau greseala sa cada in capcana, erau intampinati in trecatori cu ploi de sageti de care nu se puteau feri. Nici nu-si dadeau seama de unde vin si cum de-i tintesc atat de bine. Singura scapare era fuga. Se intorceau acasa cu mainile goale si coada intre picioare, plecand insa cu mult mai putini la numar decat venisera.
Dusmanii erau mereu infranti si se intrebau cum reuseau Dacii sa afle de atacuri pentru a se pregati din timp pentru aparare? Ei bine, in acele vremuri Mos Timp avusese grija ca un strajer sa stea mereu pe un munte si sa priveasca in zarile indepartate, iar cand ochii sai vedeau ca hotarele erau incalcate, imediat suna buciumul pentru ca toti sa prinda de stire...
Viteazul paznic despre care vorbim era un tanar inalt si puternic si, pe deasupra celorlalti muritori de rand, avea un dar primit de la zei: privirea lui ajungea pana departe, departe fara nici cel mai mic efort, iar legenda spune ca, daca se srtaduia, ochii sai reuseau sa recunoasca fata unui om de dincolo de hotarele tarii. Cum se facuse si de ce primise tocmai el acest har, nimeni nu mai stie. Datorita lui, insa, atat regele, cat si poporul aveau parte de liniste deplina si pace , pentru ca nimeni nu reusise vreodata sa-i surprinda nepregatiti.
Vrednicul nostru ostean era numit simplu: Omu. Era orfan, nimeni nu-i stiuse nicicand parintii, daramite el. Crescuse in linistea muntilor si a padurilor, acestia fiind, in fapt, singurii lui prieteni. Dusmani avea cu duiumul, caci, la un moment dat, niste straini patrunsera in tara cu gandul necurat de a-l ucide, dar nu facusera prea multi pasi caci Omu ii dibuise repede, desi aveau straiele schimbate si portul precum al fratilor Daci. De prieteni ducea lipsa, insa, dar nu se plangea. Asa se invatatse de cand era mic. Cand ii era urat, vorbea cu stancile ce-l inconjurau pe crestele muntilor unde-si avea locul....


....Anii treceau, Mos Timp isi depana fara contenire fuiorul, iar strajerul isi facea de fiecare data datoria fara greseala. Toate bune si frumoase pana aici, numai ca, odata cu trecerea vremii, tanarul Omu se transformase de-acum intr-un ostean puternic, un barbat in toata puterea cuvantului. Nu ca acest lucru l-ar fi suparat, dar de la o vreme incoace un gand negru nu-i mai iesea din cap. Si iata ce-si tot spunea fara oprire in mintea sa: "De pazit, pazesc eu cu drag hotarele noastre...dar uite ca toto imbatranesc. Anii trec prin mine si nu pe langa, iar sa se intoarca inapoi nici pomeneala.Daca odata cu pierdere tineretii imi voi pierde si harul vederii? Dacia va ramane descoperita si oricine va dori, va putea da navala, ori asta nu are voie sa se intample....
Simtind ce se intampla, intr-una din zile, la poalele colinei de veghe s-a aratat insusi Mos Timp care, dupa ce-l privi cateva clipe pe Omu cum se framanta, urca la el si-i vorbi:..."Omu, tu nu poti avea nemurirea ca si mine sau ca bunul nostru stapan, Zamolxis, nu ai acest har. Te pot ajuta insa, si prin tine intreaga tara, in alt fel." "Cum, stapane? Spune repede, pentru ca trebuie sa o faci", striga Omu, uitand ca are in fata sa pe insusi Duhul Pietrei Sacre.
"Sta in puterile mele sa te fac cel mai inalt munte. In acest chip vei putea pazi vesnic hotarele Daciei. Este singura cale in care te pot ajuta, mai mult nu pot face nici eu si nici altcineva."
Omu nu a mai rostit nici un cuvant. A ridicat doar privirile spre Mos Timp, iar Duhul putu citi in lacrimile osteanului tot ceea ce trebuia sa afle. Lasa bratele pe umerii lui Omu si ii zambi. Osteanul incerca si el, la randul lui, sa ii zambeasca Duhului, dar nu reusi. Se simti greu, tot mai greu. Umerii il apasau din ce in ce mai tare, rasuflarea ii umfla pieptul gata sa-l sparga. Chipul sau, atat de hotarat pana atunci, se transforma in stana de piatra, sporindu-i astfel puterea de nestramutat. Doua gauri, ca doi ochi sapati in stanca, pareau ca sorb departarile di inaltimile lor aflate chiar sub cer. Erau ochii lui Omu, vesnic aprinsi, pazind hotarele intru eternitate.


Omu, cel mai inalt munte, mereu tanar si incordat, domina cu prezenta si forta lui
intreaga tara a Dacilor Liberi. Priveste in zare neobosit, prevestind prin mugetul de bucium al vantului cand dusmanii se apropie de tara lui draga. Sacrificiul sau a scos din nevoi secole la rand poporul Geto- Dac prin vestirea la timp a necazurilor. Omu inca mai suna din buciumul sau atunci cand trebuie, dar numai cei care stiu asculta il pot auzi negresit. "




(Cristi Ionita LEGENDELE SACRE ALE DACILOR LIBERI)