E.H. este un om ca oricare altul. Nimic misterios sau "paranormal" in aspectul lui ori comportamentul sau. Fost inginer, a iesit la pensie in 1988 si a putut sa consacre integral pasiunii sale: drumetiile montane. Divortat din 1974, fara copii, aceasta pasiune de multe ori excesiva nu intampina nici un fel de piedica. N-a fost niciodata atras de alpinism, era mai curand un iubitor al naturii: nu i-au placut piscurile accesibile doar "la coarda", ci traseele lungi, la capatul carora placerea este si un rezultat al efortului.
Lecturile sale nu aveau nimic in comun cu paginile volumului nostru. Era (si intr-un anumit fel, a ramas) o fire pragmatica, care n-ar fi fost in nici un caz atras de titlul acestui material. Totul s-a schimbat intr-o zi din toamna anului 1990, in masivul Piatra Mare. Domnul E.H. ne-a vizitat si ni s-a destanuit, dar ne-a rugat sa-i protejam numele. Acestea fiind scrise, sa-i lasam cuvantul:
"Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Era in ziua de 22 septembrie 1990 pe la ora 11. Plecasem pe unul din traseele mele favorite. Piatra Mare pe la Sapte Scari. Ziua era foarte frumoasa, calduroasa chiar in umbra padurii. In jurul orei 11, mai aveam cam o jumatate de ora pana la cabana si incetinisem ritmul, ca sa ma bucur de frumusetea peisajului.
Parasisem cursul izvorului si incepusem un fel de... ratacire intentionata, ca sa mai schimb ceva din monotonia cararii. Drumeagul meu urca catre o culme impaturita si, la un moment dat, am zarit ceva bizar, ca o sclipire, in dreapta mea; soarele, reflectat intr-un obiect. M-am gandit imediat la nesimtitii care lasa mormane de conserve si borcane prin padure. O curiozitate stupida m-a impins catre acel loc: eram convins ca e vorba de vreo sticla de vin aruncata, dar vroiam sa ma conving. Cand am zarit-o prima data, lucirea era undeva cam la vreo 20-30 de metri catre culme.
Am inceput sa urc, dar n-am vazut nimic. In mod evident, eram in alt unghi fata de lumina soarelui. Dupa cateva minute de urcat, am inceput sa-mi pun oaresce intrebari: eram intr-un luminis, totul imi era vizibil, dar nu vedeam nici un obiect capabil sa reflecte lumina. Eram pe cale sa plec mai departe, cand am vazut... imi este greu sa va descriu. Era o forma eliptica, verticala, pe care nu o sesizam decat prin modificarea luminii. Stiti cum arata fenomenul optic denumit "Fata Morgana" ? pe sosele, din cauza caldurii la sol, se produce frecvent acest fenomen:
peisajul era deformat, unduit, ca si cum ar fi privit printr-un geam curb. Acelasi lucru, cu o deformare in unghiuri drept, il aveam eu in fata ochilor. Era un brad in spatele formei: portiunea de trunchi din spatele elipsei ciudate era deformata, voalata. Daca vreti o alta comparatie, mai semana cu o perspectiva unduita pe care o aveti prin vaporii de benzina. M-am apropiat si am constatat cu uimire ca nu vedeam nici un obiect material care sa poata genera un asemenea efect. In locul respectiv nu era nimic. Un nimic care arata ca o diafragma, o suprafata eliptica intinsa in aer, aparent concava.
Mai uimitor era faptul ca din spate, forma respectiva nu mai exista. M-am intrepus intre ea si bradul despre care v-am mai spus si n-am mai vazut-o. Nici nu mai stiam unde era. A trebuit sa revin in pozitia initiala pentru a o revedea. Elipsa avea cam 1 metru, 1 metru si 20 in diametru mare, adica inaltimea, si maximum 40 de centimetri in cel mic, in latime. Baza era cam la 25-30 de centimetri de sol. Plutea. Era perfect transparenta, in afara de fenomenul de unduire, de voalare, a spatiului din spatele ei. Marginile erau foarte netede, adica fenomenul de alterare optica se termina brusc.
Ce-am facut ? m-am gandit ca ar putea fi vorba de vreo panza de paianjen foarte fina, dar cred ca incercam sa ma conving ca aveam in fata un fenomen natural, ceea ce in mod evident, dupa cum aveam sa ma conving, nu era. M-am fatait cateva clipe in jurul ei si apoi am incercat sa o ating. Din fericire, un fel de instinct, de teama nemotivata (forma parea perfect inofensiva) m-a facut sa iau mai intai o creanga de brad de pe jos. Prima data am atins marginile elipsei. Creanga intampina o rezistenta elastica ca si cum as fi apasat pe un balon.
Elipsa se deforma foarte putin in locul in care apasau eu, dar rezistenta era de netrecut dupa doar cativa centimetri castigati. Atunci am apropiat creanga de centrul elipsei. Nu am intampinat nici un fel de rezistenta: creanga intra fara probleme in forma aceea ciudata, dar nu mai era vizibila. Era ca un fel de gaura in care varful crengii disparuse total; in tot acest timp, continuam sa vad perfect peisajul unduit din spate.
Creanga avea vreo 50 de centimetri lungime si disparuse pe jumatate inauntru. Cand am retras-o, am vazut cu groaza ca nu mai avea decat 20 de centimetri lungime. Portiunea intrata in forma aceea disparuse cu totul. Capatul era perfect sectionat, ca si cum un fierastrau de mare precizie ar fi functionat pe partea cealalta. Atunci m-am gandit ce s-ar fi intamplat daca ar fi fost mana mea in locul crengii....
Am repetat operatia cu alte crengi, apoi am legat o piatra cu sfoara si am aruncat-o in elipsa; rezultatul a fost acelasi de fiecare data. Orice patrundea in acea forma nu se mai intorcea. In acel moment m-am cam speriat. In plus, se facuse cam tarziu si m-am hotarat sa plec mai departe catre cabana. Mai inainte insa, am fost nevoit sa fac, pentru prima data in viata, gestul necivilizat de a scrijeli copacii din padure. Ca sa recunosc locul, am insemnat toti brazii din luminis cu un cutit.
Am ajuns la cabana putin dupa pranz. O supa calda si un ceai mi-au mai refacut moralul, dar problema continua sa ma macine. Il cunosteam pe cabanier si i-am povestit toata intamplarea. Omul ma stia, asa ca nu si-a batut joc de mine. Mi-a spus ca el n-a vazut niciodata asa ceva in padure, dar ca totul este posibil si ca nu s-ar mira daca ar fi vorba de "vreo noua dracovenie de-a armatei". Asa cum se intampla deseori pe munte, vremea s-a stricat brusc pe la ora 15.
A inceput sa bata vantul, s-a racorit si era limpede ca se pregatea de o furtuna. Cum eram si obosit, m-am hotarat sa raman peste noapte si am vorbit cu cabanierul. Seara, la masa, s-a apropiat de mine Stefan, baiatul cabanierului, un pusti de 12 ani. Il cunosteam destul de bine si din cauza asta a venit la masa mea fara timiditate. "Am auzit ca ati vorbit la pranz cu tata ", mi-a spus el. "Stiti, eu am vazut stafia din padure!"
Am inceput sa-l descos si am aflat ca Stefan era impreuna cu doi ciobani cand a zarit prima data elipsa. Curios din fire, a revenit de mai multe ori in acel loc; tot de la el am aflat ca forma trece prin cel putin doua faze distincte: cand are aspect transparent (starea in care o vazusem eu), ea permite intrarea unor obiecte; cand, asa cum o vazuse Stefan o singura data, devine albicioasa si ceva mai mare, functioneaza in sens invers, adica era inchisa pentru noi si lasa obiecte din partea cealalta sa treaca prin ea.
A doua zi de dimineatza am plecat si, din cauza vremii foarte proaste, n-am mai trecut prin luminis. M-am intors in Piatra Mare dupa doua saptamani. De data asta am mers direct la cabana, l-am luat pe Stefan si am plecat catre locul cu pricina. Cu noi a venit si un baiat de la o stana din apropiere, unul dintre cei care il insotisera pe Stefan in preumblarile sale prin padure.
Pe drum el mi-a povestit o intamplare si mai stranie legata de elipsa: cu doua luni in urma, din ea ar fi iesit ("tasnit" spusese baiatul) ceva ca o minge mare, alba; aceasta s-ar fi rostogolit fara directie prin padure si orice incercare de a o gasi ar fi esuat. Nu prea stiam daca sa-i dau sau nu crezare, dar ma gandeam ca n-avea niciun motiv sa minta. In plus parea destul de speriat. Ajunsi in luminis, dezamagirea noastra a fost imensa: nu mai era nici un fel de elipsa.
Pur si simplu disparuse. Numai brazii marcati de mine imi dadeau certitudinea ca nu visasem. Pe tot timpul iernii am ramas in Bucuresti si, treptat, forma din padure mi-a iesit din minte.
Apoi, in februarie 1991, un prieten caruia ii povestisem toata intamplarea mi-a facut o vizita. Era foarte agitat si mi-a aratat o revista germana in care aparea un material despre fenomenele similare celui observat de mine. Articolul mentiona existenta unei organizatii care studia ciudatele elipse, ODRG (Open Doors Research Group - Grupul pentru cercetarea portilor deschise).
Le-am scris o scrisoare in care povesteam tot ce vazusem si auzisem si, in luna aprilie, am primit din partea lor un colet. Imi scrisesera o scrisoare de multumire pentru informatiile furnizate, asigurandu-ma ca Poarta vazuta de mine a intrat pe listele lor. Pe langa scrisoare, imi trimisesera mai multe materiale din care am aflat totul despre Portile Deschise. Am ramas de atunci in corespondenta si tot ce urmeaza este rodul informatiilor primite de mine.
Forme precum aceea vazuta de mine ar fi aparut din timpuri imemoriale, ele fiind prezente, sub diferite descrieri, in nenumarate texte vechi. In anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a vazut o Poarta in timpul plimbarilor sale prin imprejurimile orasului Manchester. Poarta a ramas deschisa timp de 2 luni, iar Roscott a apucat sa faca mai multe observatii si experimente. In urma acestei experiente s-a infiintat grupul ODRG, care si-a facut membri in toate colturile lumii. Din 1963 pana astazi ODRG a inregistrat nu mai putin de 238 de Porti Deschise pe Terra.
Cele mai multe par a fi fost in SUA, iar cele mai recente provin din Rusia (18 Porti observate intre anii 1988 si 1995), Polonia (3 porti) si Romania (Poarta observata de mine in masivul Piatra Mare). In medie, o Poarta ramane deschisa intre 2 luni si un an. S-a observat o legatura intre durata ei si marime. Cu cat o Poarta este mai mare, cu atat are sanse sa existe mai mult timp. Portile de 1 an au cel putin 1 metru latime. Majoritatea au forma eliptica observata de mine (verticala sau orizontala), dar au fost consemnate si porti circulare.
O poarta trece prin 4 faze distincte: deschidere, stare de acces, stare de sursa si inchidere. Fazele 2 si 3 nu apar neaparat in aceasta ordine. Nimeni nu a asistat pana astazi la deschiderea unei Porti sau la inchiderea ei. Tot ce se stie , gratie unor observatii facute pe teren , este faptul ca la deschidere este prezenta o radiatie extrem de intensa, care poate fi daunatoare organismelor biologice.
Starea de acces este cea in care am observat-o eu : Poarta este deschisa pentru lumea noastra, noi putem introduce in ea orice obiect sau fiinta, dar nimic nu vine din partea cealalta. In aceasta stare, ea este transparenta, prezentand doar fenomenele de modificare optica descrise mai sus. Starea de sursa este cea descrisa de Stefan - in aceasta faza, Poarta de o culoarea albicioasa, nu permite accesul din partea noastra, ci functioneaza ca o usa deschisa pentru cealalta parte.
Din ea pot iesi obiecte, (fiinte?), descrise intotdeauna ca fiind de forma unor mingi albicioase, care se deplaseaza cu foarte mare viteza, rostogolindu-se pe sol sau planand la mica inaltime. Faza de inchidere, niciodata observata, pare a genera aceeasi radiatie foarte intensa.
Acum ajungem la cel mai important aspect: ce sunt Portile? ODRG a pornit prin excludere: ce nu sunt Portile? Nu sunt, in niciun caz, opera omului. Daca ele ar fi facut parte din vreun proiect militar secret, aparitia lor n-ar fi fost intamplatoare.
ODRG sustine ipoteza potrivit careia ele ar fi alterari intentionate ale continuum-ului spatio-temporal, permitand comunicarea intre universuri paralele. O alta civilizatie, extraterestra, ar poseda aceasta tehnologie extrem de avansata si ar explora alte lumi prin intermediul Portilor. Mingile descrise ar fi un fel de sonde expediate in lumea noastra, capabile sa inregistreze date despre universul nostru.
In starea de acces, Portile ar prezenta momente de absorbtie, in care obiecte materiale din lumea noastra ar fi "supte" de elipsa. Exista descrieri ale acestor momente, cand Portile intra intr-o stare vibratorie si orice obiect din vecinatatea lor imediata este absorbit. Nu pot decat sa ma bucur ca n-am prins Poarta din Piatra Mare intr-un asemenea moment...
ODRG investigheaza si cazuri de disparitii inexplicabile: extrem de multe persoane au disparut, ca din senin, in timpul unor banale plimbari prin natura. In foarte multe cazuri, exista martori care povestesc situatii aparent absurde: cutare se plimba cu ei in padure, la un moment dat a luat-o putin inainte si... a disparut.
Toate cercetarile (implicand si politia) n-au dat niciun rezultat. ODRG a inregistrat 27 de cazuri de disparitii care pot fi puse pe seama Portilor, fiindca marturiile legate de aceste cazuri cuprind descrieri ale unor Porti.
Daca lucrurile incep sa fie mai clare in privinta Portilor, ramane un singur mare mister... ce se afla dincolo?
sursa: Paranormal (Ed LVB Invest International)
via amira
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu